Trenul pierdut
Sunday, June 22nd, 2008Acuma 2 saptamani am decis, impreuna cu prietena mea cea mai buna, sa mergem la mare, sa sarabatorim sfarsitul anilor de liceu, si sa ne distram pentru ultima data inainte de examenul de bacalaureat. Ne-am hotarat sa mergem cu trenul, sa putem vedea peisajele tarii. Trebuie sa recunosc, ca din Ploiesti incepand, trenul a devenit atat de plin, incat nu aveai nici o sansa sa iesi din compartiment, indiferent de ce s-ar fi intamplat. Am avut norocul sa prind acea sansa, undeva in jurul orei de 3AM. Aprinzandu-mi o tigara, stateam pur si simplu cu ochii lipiti de geam, uitandu-ma sa nu pierd nici macar o luminita aprinsa in intunericul ce ma inconjura. La o scurta oprire dupa aceasta, a venit la mine o doamna insarcinata in luna a 8-a (am avut sansa sa aflu dupa cateva minute in care am povestit), care m-a intrebat daca tot trenul este asa de plin, sau daca nu stiu vreun compartiment in care s-ar putea aseza 5 minute. I-am raspuns negativ, si tocmai cand aceasta dadu sa plece, i-am oferit frumos locul meu, specificand ca poate sta linistita, ca nu ii voi cere sa se ridice.
Noaptea a trecut, mai repede sau mai incet, iar mirosul de litoral a inceput sa se iveasca. Doamna respectiva m-a rugat frumos ca, in Constanta, sa o ajut sa se dea jos din tren si sa o conduc pana in gara, pentru ca acolo o asteapta sotul ei. La inceput am ezitat, dar dupa aceea am intrebat controlorul cat vom stationa in gara, iar acesta, spunandu-mi ca vreo 20 de minute, mi-am exprimat bunavointa de a o ajuta pe doamna respectiva. Ajunsi in Constanta, i-am spus prietenei mele sa nu se ingrijoreze, pentru ca voi reveni. Am condus-o pe doamna respectiva, care pe langa ca era insarcinata, nu se nici simtea bine, era palida, abia se putea tine pe picioare. Am avut surpriza sa constatam ca sotul dansei nu era prezent, asa ca am hotarat sa asteptam 2-3 minute, ca nu se intampla nimic. 10 minute mai tarziu, am dat telefoane, sotul dansei ne repeta intr-una ca este aprope, intr-un minute ajunge, sa ne calmam amandoua. Intr-un final apare si el, ii salut politicos pe amandoi, iar cand sa dau sa ma intorc la tren, imi suna telefonul. Prietena mea voia neaparat sa se asigure ca sunt in tren, deoarece trenul plecase. cand ma intorc pe peron, linia pe care era oprit trenul era goala. Trebuia sa recunosc, m-am panicat pentru inceput, neavand bani la mine, ci doar telefonul, prietena mea urmand sa se dea jos in neptun, cu bagajele a doua persoane, printre care si ale mele. Am crezut ca totul s-a sfarsit pentru mine. Aia da vacanta!
2 minute mai tarziu, o mana calda si prietenoasa mi se aseaza pe umar. Era doamna aceea insarcinata pe care eu o ajutasem mai devreme. Dupa ce m-a intrebat, iar eu i-am povestit ce s-a intamplat, cei doi s-au oferit sa ma duca cu masina pana in statiune, ca semn de recunostinta ca am ajutat-o, indiferent daca am cunoscut-o sau nu. Tin sa ii multumesc ca m-a ajutat si ca totusi a curmat firul tragic al povestii pe care mi-l imaginam eu.
Si, avand in vedere ca noi am ajuns mai repede ca si trenul in care ar fi trebuit sa fiu, au fost politicosi sa nu ma lase singura, si si-au boezat fetita cu numele meu!
Le multumesc!
Comisa si patita de Maria.
S-a comportat ca un bunicut cu mine, m-a calmat ca e ploaie de vara si asa se intampla, iar astea nu dureaza mult, doamna care face curat in farmacie, o tanti tot cu fata de bunicuta a inceput sa-mi dea sfaturi sa plec din timp, ca se va circula greu… Au fost foarte draguti cu mine. Iar cand am vrut sa plec pentru ca grindia cel putin nu mai cadea, nenea gardianul mi-a dat umbrela lui ca sa merg acasa. Daca sunteti pe la Obor si aveti nevoie de ceva de la farmacie, va sfatuiesc din toata inima sa intrati la farmacia Sensiblu de langa Flanco. E micuta, dar cu oameni foarte amabili si saritori!
