Multumeste * net

Multumeste*net si YAZEE te provoaca sa declansezi zambete in lant la metrou!

Incepand cu 1 iunie, vei gasi flyer-ul Metro Smilers pe Multumeste*net si pe YAZEE.ro. Descarca, printeaza (o buna ocazie sa faci ceva cu hartiile folosite care zac prin sertare la birou), decupeaza si inarmeaza-te cu flyere de fiecare data cand iei metroul. Cum prinzi un calator cu zambetul pe buze, inmaneaza-i fluturasul si multumeste-i pentru zambet in numele tuturor Bucurestenilor care cred in buna dispozitie, cu sau fara motiv.

Trimite-ne povestile, pozele sau filmuletele astfel initiate la faptebune [arond] gmail.com, iar noi le vom posta in micul jurnal de fapte bune Multumeste*net.

Raspandeste voie buna si ti se va intoarce, cel putin inzecita!

DOWNLOAD FLYER.

_________________________________

O campanie nascuta pe CIVIKA.ro

Odata cu venirea primaverii, intr-o zi, m-am hotarat sa le fac o surpriza dulce colegilor mei de clasa. Asa ca m-am trezit de dimineata si am facut niste minunate clatite (cu dulceata). Am avut grija sa le impachetez cat mai etans, sa nu curga nimic, le-am bagat in geanta si am plecat spre liceu. Constat pe la jumatatea drumului ca ”ceva curge”. Intorc geanta pe partea cealalta… surpriza: dulceata din clatitele mele se revarsase peste caiete… si trecuse chiar si prin material. In timp ce jumatate de autobuz radea de mine ”ia uite-o si p’asta ia clatite la scoala”, o doamna f draguta incepe sa scoata din geanta diverse produse: o punga in care sa bag caietele patate de dulceata, un pachet de servetele umede (etc). Cert e ca m-a ajutat sa strang totul. Chiar daca nu m-am mai putut bucura de clatite, pt ca nu mai era nimic bun in ele… a fost un sentiment placut sa vad ca o persoana pe care nu o cunosc e gata sa se ”murdareasca” pentru mine. Multumesc doamnei din autobuz!

Patita de Mihaela.

In cazul in care locuiti pe Nicolae Balcescu si ramaneti fara bani de taxi noaptea tarziu iar singurul lucru care dovedeste ca aveti 23 de ani este buletinul…atunci, cea mai veche meserie din lume iti ofera unele servicii demne de admiratie.

Plimbandu-mi fizicul de 1.60 si 45kg pe intunecatele alei ale centrului, in drum spre casa, o tanti cu ceva experienta in ale strazii imi spune: “Ce-i cu tine la ora asta pe aici? esti cam mica pentru plimbari noaptea! “. Ii raspund politicos dar cu o nuanta de “lasa-ma-n pace” ca ma duc acasa. Auzind asta, un val de grija si responsabilitate a lovit-o pe domnisoara in cauza oferindu-se sa ma conduca din cauza pericolelor ce aveam sa le intampin daca mergeam singura (asa cum a sustinut dansa).

Odata pornite la drum incep si povestile.  Imi tot spunea cat de periculos este noaptea pe strada pentru o fata “mica” ca mine si cum ca ar trebui sa am “spate” pentru siguranta, ea cunoscand toate pericolele pe care le definea foarte simplu numindu-le “nebunii de pe strazi” pe care ii certa si batea de fiecare.

Colac peste pupaza, am ajuns in fata blocului unde i-am multumit pentru escorta si pentru lectia strazii, verificand subtil daca mai am telefonul in buzunar.

Am parcat pe Brezoianu azi, aproape de Cismigiu, iar intorcandu-ma dupa cateva ore la masina am descoperit o pana la roata din dreapta spate… M-am apucat sa o rezolv, ca o domnisoara autonoma si independenta ce ma aflu, doar ca afurisita de roata sparta nu voia sa se dea jos ca sa-i faca loc rezervei. M-am opintit vreo 5 minute cu ea, am dat 2 telefoane degeaba, am ridicat mai multe sprancene dupa domni care au trecut pe langa mine si nu s-au oprit sa ma ajute…

In momentul in care am reusit in sfarsit sa dau jos roata sparta, din blocul in fata caruia eram parcata a iesit un tanar domn, care s-a oferit sa ma ajute, pentru ca ma vazuse chinuindu-ma de la geam.

Multumesc lui, cat si prietenei sale care l-a sustinut de la geam

Patita de Sandra.

Ii multumesc lui Dragos, pentru ca ma copleseste zi de zi cu bunatatea lui, cu preaplinul inimii, cu zambete si intelegere, dar cel mai mult pentru momentele in care imi vede sufletul dincolo de fapte, vorbe, de “mine” cea de moment. Ii multumesc pentru ca nu stie sa se razbune si pentru ca nu o sa ivnete niciodata. Pentru ca nu are nevoie de asta. Pentru ca stie sa raspunda cu iubire, pentru ca il doare, pentru ca plange, pentru ca insista, pentru credinta sa in minunatele minuni nevazute.

Soptita de Laura.

De ce vreau sa-i multumesc lui Coblis Marian, din Hunedoara? Hmmm… cred ca pentru ca a fost OM in anumite clipe in care nu existau oameni, ci doar brute… pentru ca atunci cand ai 18 ani, esti nou angajat si toti incearcau sa te calce in picioare, el a dat dovada de un caracter pe care nu l-am uitat niciodata… explicandu-le unora cum sta treaba… Era, de departe, un aristocrat in cei mai cruntzi ani de comunism. Nu am sa il pot uita niciodata!!!

Soptita de Costello.

Intamplarea mi-e si acum surprinzator de proaspata in minte si dateaza de candva demuuuult de tot, de pe cand aveam eu vreo 6 anisori si eram o zabauga mai mare decat sunt acum. M-a impresionat atunci (si eram si mica si totusi am constientizat maretia faptei lui) si ma impresioneaza cu atat mai mult acum, cand aud in stanga dreapta despre tot felul de monstri si atrocitati. L-am vazut atunci, si pastrandu-mi inocenta de atunci, il vad si acum… cred ca a fost ingerul meu pazitor. Daca nu era el, acum eram undeva pe strada, Dumnezeu stie in ce hal (daca mai eram in viata).

Eram cu mama prin piata (in Mehala, cred), si era iarna. Nu prea era zapada, dar pe mine m-a fascinat faptul ca aproape de intrarea in piata, undeva in stanga (tin minte si acum), erau niste scari care erau complet acoperite de zapada - nu calcase nimeni pe ele si asta pe mine m-a introdus intr-un soi de hipnoza idioata, pentru ca i-am dat drumul la mana mamei mele si m-am indreptat inspre ele. Timp in care mama nu stiu exact ce a facut, cred ca a intrat in piata. Si admiratia mea pentru scarile albe si pufoase (”Mami, mami uite ce scari frumoase!“), a ramas undeva suspendata in aer, dupa cum mi-am dat seama in momentul in care m-am intors sa vad ca mama ma aproba - ea disparuse.

In momentul ala am intrat in disperare! Si am inceput sa plang infiorator, si mi se parea ca nimeni nu ma vede, nu ma aude, ma stiam deja singura pe lume si pierduta, la gramada cu toti amaratii de pe strada pe care nu-i iubeste nimeni… Dupa ce am ametit invartindu-ma fara a o vedea pe mami la orizont, m-am rezemat de o taraba si mi-am pus mainile pe fata si am plans si mai tare. Atunci (sau candva pe atunci), a venit la mine un barbat (nu mai stiu cum arata, dar cred ca avea vreo 30-40 de ani) si m-a intrebat ce s-a intamplat. I-am spus, printre siroaie de lacrimi, ca am pierdut-o pe mami si sunt singura pe lume (eram teribil de nefericita). M-a intrebat cum arata si i-am zis ca are par pana la umeri si e roscata (sau cel putin asta voiam sa-i zic, nu stiu daca a inteles ceva din ce i-am zis). M-a luat de mana mea tremuranda si a mers cu mine prin toata piata, a cercetat toata lumea si in final, mi-a gasit-o, a gasit-o pe mami :). Gata! Nu mai eram singura pe lume. Am fugit la ea si m-am cuibarit in bratele ei.

Acum, rememorand, sunt convinsa ca a fost ingerul meu pazitor :).

Mama mi-a zis, later on, ca nici nu era greu sa o gasesti, ca fugea dintr-o parte in alta si intreba pe toata lumea de mine, intr-o agitatie contrastanta puternic cu atmosfera linistita din dimineata aia, din piata Mehala. Dar numai el a venit la mine sa ma intrebe de ce plang!

Patita de Anca.

Multumesc vanzatorului ambulant de ziare din Gara de Nord si domnului care statea langa mine in tren care, cu ocazii diferite, mi-au pus valiza imposibil de grea pe suportul acela mult prea sus cocotat din Sageata Albastra.

Dar ii multumesc mai ales vanzatorului care n-a zabovit cu nesimtire pe langa mine si n-a asteptat cu subinteles sa cumpar un ziar de la el in semn de multumire.

Soptita de E.C.

Acesta este postul cu numarul 101! Ne bucuram maxim ca ne-ati fost alaturi in acest (aproape un) an de cand am demarat Multumeste*net - proiect initiat de noi, dar construit de voi, cei care ne scrieti si ne cititi.

Va multumim pentru toate povestile pe care ni le-ati trimis!

Va multumim ca ne cititi si comentati!

Va multumim ca demonstrati in fiecare zi ca oamenii sunt fundamental buni si ca “rautatile” pot fi exceptia, nu regula!

Va dorim sa aveti parte de cate o fapta buna pe zi, fie ca e comisa, patita sau soptita!

Andreea, Alex & Sandra.

Sursa foto.

A trecut un an de cand am vazut ultima zapada. In Oradea nu ninge aproape niciodata frumos. Eram in Baia Mare, tocmai coborasem dintr-un maxi-taxi si radeam, eram fericit de prima zapada pe care o vedeam… Radeam… Frumosul acelui alb ma impingea la ras… Tulburat un cetatean pe care nu-l voi mai vedea vreodata ma intreaba ritos de ce rad?? era nervos si era evident ca lucrurile nu i-au mers prea bine in acea zi de iarna, e vizibil deranjat de faptul ca eu pot rade, aveam impresia ca el crede ca rad de el, de necazul lui, ii raspund ca sunt fericit pentru ca vad prima zapada… ceva s-a intamplat cu fatza acelui om, as zice ca a zambit ciudat privindu-ma, dar nu ma privea, stiu prea bine ca nu ma privea, reusea sa vada zapada, reusea sa priveasca prima zapada a acelui an si radea…

Ai avut vreodat impresia, ba mai mult certitudinea ca Dumnezeu iti asculta rugaciunea? Ai avut vreodata sentimentul ca Dumnezeu ti-a facut un cadou?? ca a vrut sa fie bun cu tine?

Locuiesc in Santandrei un sat aflat la 9 Km de orasul Oradea. E iarna si ma trezesc la 4 si jumatate dimineata, trebuie sa ajung in Oradea pentru a prinde un maxi-taxi spre Baia Mare, ca apoi sa ajung la Casa Olarului in Baia Sprie. Aud inca din primul moment cum cad picurii unei ploi tomnatice pe acoperisul casei.

Din Santandrei pana in Oradea 9 km, vre-o ora si jumatate de mers pe jos, din care jumatate de ora pe o cale ferata parasita, dupa care orasul cu strazile si stradutele lui, nici o sansa sa ajung uscat la destinatie. Ma ridic, ma imbrac, imi fac geanta si spun in fuga o rugaciune, un Doamne ajuta, un Doamne ai mila. Afara ploua incet cu iz de toamna, gandesc: ce bine ar fi sa opreasca Dumnezeu ploaia… si mintea mea aluneca departe… Sub picioare am in sfarsit pietrele caii ferate, pietre si cale pe care nu le mai vad. Merg si uit si de ploaie si de Dumnezeu… sunt eu doar si gandul… Pana cand pe la jumatatea drumului de piatra deschid ochii si vad ca nu mai ploua si vad ca geaca imi e uscata… Acum traiam fericirea omului ce are ochii deschisi si vede, vedeam ca Dumnezeu se gandise la mine, un simplu om, un simplu muritor pe o cale de piatra si fier, care uitase de drum, care uitase de Dumnezeu de dragul visului si gandului sau.. Simteam acest fapt ca pe un cadou al divinitatii, asa ca eram fericit…

Drumul lung. Maxi-taxi. Ajung cu bine in Baia Mare, ies pe strada. Sunt aproape de gara. Afara ninge si ninge frumos, nu cum ninge la Oradea de obicei. Totul e frumos, asa ca rad… rad pentru ca pentru un moment am si eu ochii deschisi spre frumos…