Multumeste * net

Doua povesti:

1. Imi place sa cred ca daca ajut pe cineva, intr-o zi o sa am si eu parte de ajutor intr-o situatie similara. Si cum am fost de curand intr-o tara unde nici macar nu intelegeam alfabetul, si de comunicare in engleza nu prea putea fi vorba… sunt din ce in ce mai receptiva la strainii pe care ii vad in Romania. Acum cateva saptamani eram la gara si cei doi tineri din fata mea erau in mod evident din alta tara. Vorbeau in engleza si pareau destul de confuzi, asa ca am vorbit putin si m-am lamurit ca sunt din Anglia si incearca sa ajunga la Craiova. Asa ca, daca tot eram acolo, le-am explicat cam cum e cu trenurile (confort, preturi etc), i-am ajutat sa se hotarasca cati bani vor sa dea si am si comunicat cu doamna de la ghiseu in locul lor. Din pacate eu aveam tren in 20 minute, iar ei in 3 ore, asa ca doar le-am “tradus” biletul (aici scrie vagonul, aici locul, aici ora) si i-am lasat sa se descurce.
2. Relatia mea cu metroul bucurestean nu e prea fericita (multumita lipsei de indicatoare m-am pierdut de nenumarate ori), iar statia Dristor m-a bagat in ceata in repetate randuri, asa ca saptamana trecuta nu i-am mai explicat unei doamne cum se ajunge de la Unirea la Obor ci i-am zis sa vina cu mine, ca merg in aceeasi directie. Facuse facultatea la Bucuresti, dar intre timp se intorsese acasa, in Pitesti si nu mai stia traseele de metrou. Asa ca am petrecut vreo 20 minute impreuna in doua metrouri si am schimbat impresii despre orasele noastre, salarii, cumparaturi si diverse alte chestii. Genul de lucruri pe care nu prea le vorbesti cu un necunoscut La cat de incruntati sunt oamenii de pe strada in general, a fost placut sa intalnesc o persoana prietenoasa si comunicativa. La sfarsit i-am lasat mini-harta mea cu metroul, ca sa nu se mai piarda. A parut surprinsa ca eram dispusa sa ma despart de bucatica mea de hartie dar, sa fim seriosi, eu o sa am si alte ocazii sa fac rost de harta (daca nu cumva invat traseele pe dinafara pana atunci). Ea nu cred ca ar avea cum, daca vine o data pe luna la Bucuresti.

Comise de Jen.

“Hmmm….m’am tot gandit ce povestioara as avea pentru site-ul vostru…and I came up with 2.

Technically, prima nu stiu daca sa incadreaza la “fapta buna”, dar a fost ceva dragut ce mi s’a intamplat relativ recent. Stateam la coada la “supermarket”-ul de cartier, inconjurata de un miros cam dubios, cu o sticla de apa in mana si vreo 5 persoane in fata. Inaintea mea - un domn mai in varsta. Cand sa ajunga la
casa (poate a observat ca ma agitam pe loc?) se intoarce spre mine si il vad ca incearca sa imi spuna ceva. Scot castile din urechi plictisita si enervata (deja imi inchipuiam ca vrea sa vorbeasca despre vreme, politica si ce mai e prin cartier…) numai ca sa il aud ca zice: “Domnisoara, nu vreti sa treceti in fata mea? Vad ca va grabiti si oricum aveti putine lucruri…” M’am simtit atat de…vinotata pentru ce gandisem despre el, ca initial l’am refuzat, dar a insistat… Morala, daca e vreuna, e ca poate alta data n’o sa mai judec pripit oamenii…

Iar a doua e din categoria “povesti cu straini” : prima seara in Istanbul cu niste prieteni cand am reusit sa confundam moscheile si statiile de tramvai si am coborat prea devreme. Mult prea devreme - dupa cum ne’am dat seama in scurt timp. Ne simteam in the middle of nowhere, era destul de tarziu si cam pustiu -
cand vedem un tip trecand grabit pe langa noi. Cred ca avea vreo 45 de ani, dar am zis sa ne incercam norocul sa’l intrebam in engleza (ca altceva oricum nu stiam) unde suntem si cum ajungem la Sf. Sofia. Nu stia engleza deloc, a inteles numai “Sofia” - dar n’a dat din umeri si nici n’a trecut mai departe. S’a oprit,
a stat cam 10 minute cu noi, incercand sa ne arate pe harta unde suntem, ce strazi sunt in jur si cam de cate ori trebuie sa facem stanga - cu limbajul semnelor, multa bunavointa si un zambet.”

Patite de Ameer.

As vrea sa povestesc ce am ‘patit’ eu de la altii, dar nu-mi vine nimic in minte, asa ca o sa vorbesc despre ce am facut eu.
Acum ceva vreme, ma intorceam de la aeroportul Otopeni cu expresul. Inainte de Universitate, un tip incerca sa afle de la sofer, in engleza, cum sa ajunga la gara. Soferul intelegea ceva, dar nu putea sa explice intr-o engleza inteligibila, asa ca m-am bagat in discutie. Pentru ca si eu coboram in acelasi loc, am zis initial sa-l sui pe englez in 85 si sa-i explic unde sa coboare, dar am vorbit putin si-am aflat ca trebuia sa ajunga de fapt la un hotel undeva in zona garii. N-aveam nimic de facut si el parea pierdut in spatiu, asa ca m-am oferit voluntar sa-l duc pana la hotel. In ciuda faptului ca nu stau bine cu orientarea si ca zona Buzesti e necunoscuta pentru mine, am gasit cu succes hotelul. Dupa care am stat inca juma’ de ora in strada, timp in care tipul (un domn pe la 50 de ani, de fapt) mi-a povestit cum a cunoscut el o fata din Botosani (?) care lucra in hotelul in care se cazase el, cum s-au indragostit fara sa isi inteleaga unul altuia limba si cum vor sa se casatoreasca. A parut impresionat ca cineva chiar stie engleza bine si-a fost dispusa sa il ghideze prin oras (Povestea aia cum ca romanii ’stiu engleza’ e doar un mit…)

Are si un prieten de-al meu o poveste cu niste francezi, l-am rugat sa o trimita si sper sa se conformeze. Salvatul de straini e una dintre chestiile cele mai misto (si sper ca asta o sa se adauge la karma mea si o sa ma ghideze si pe mine si cineva intr-un oras necunoscut!)

Comisa de Jen.