Multumeste * net

Acum vreun an jumatate, am plecat dimineata de la niste prieteni din camin cu gandul sa ma duc la facultate cu tramvaiul. Si cum se intampla ca pe canicula bucuresteana este imporsibil sa nu iti vina din cand in cand rau, eu am avut o cadere de calciu foarte urata exact cu 2 statii inainte sa schimb mijlocul de transport. Stateam in picioare si desi am rugat cativa alti calatori sa imi cedeze locul lor, nu pareau impresionati de faptu ca abia ma puteam tine de bara laterala si eram pe punctul de a lesina. Atunci o doamna gravida, si dansa fara loc s-a oferit sa ma sustina pana la statia in care ma dadeam jos, deoarece dansa mergea mai departe si nu ma mai putea ajuta in continuare. Din fericire m-a si ajutat sa cobor. Traversand strada pana la statia de autobuz, de unde trebuia sa plec spre Piata Romana, am simtit ca voi lesina si m-am fortat sa ajung macar pana la banca din statie. Din nefericire nu am reusit, lesinand exact in fata bancii, pe trotuar. Cineva a inceput sa traga d geanta mea, pe care mi se inclestasera mainile. In delirul momentelor acelora am crezut ca cineva inceraca sa profite de starea mea ca sa imi fure lucrurile dar s-a dovedit ca era decat o doamna in varsta care incerca sa ma desclesteze si sa ma aseze pe banca. Apoi alte 4 persoane au avut grija de mine, au sunat la salvare, mi-au cumparat apa si au stat cu mine 40 de minute pana cand a sosot masina de salvare, timp in care au mai sunat de 3 ori, speriate ca ceva grav se poate intampla in continuare. Dupa ce salvarea a sosit eu imi revenisem apropae complet, dar 2 dintre femeiele care avusesera grija de mine au stat alaturi pana cand asistenta le-a spus ca totul va fi ok. Nici nu am stiut cum sa le multumesc, eram intr-o stare de soc atat de la caderea de calciu cat si de la faptul ca atatia oameni m-au ajutat cand eram total pierduta in mijlocul Bucurestiului (asta in ciuda toturor miturilor locale ca in Bucuresti poti sa mori pe strada si nimanui nu-i pasa). Doamna de la salvare m-a mustrat, zicandu-mi ca la 18 ani nu se lesina pe strada, ca asta este ceva pe care o patesc de obicei batranii si ca ar trebui sa ma mai multa grija de mine. Si desi i-am comunicat ca ma pot duce singura acasa, nu a vrut sa ma lase pana nu am sunat o prietena sa ma ridice. Si cum prietena mea nu putea pentru ca era foarte departe de locul faptei, si salvarea nu putea astepta pana cand ea sosea, doamna de la salvare a decis ca ma vor duce cu masina pana unde era prietena mea, la Hala Traian, desi locul acela nu era sub jurisdictia spitalului respectiv, ba chiar era foarte departe de zona unde lesinasem. Desi le-am multumit oamenilor acelora si atunci, cred ca merita sa o fac de fiecare data cand imi aduc aminte de ceea ce au facut pentru mine. Am descoperit ca Bucurestiul nu este asa de vicios si ca poti gasi ajutor si fara sa ceri. Multumesc

Patita de Diana.

Ieri, cât aşteptam eu în staţie de tramvai de la Carol, zgribulită din cauza ploii de afară şi îmbrăcată prea subţire, mă întreabă un individ la vreo 20+ de ani şi neromân dacă pe acolo circulă şi tramvaiul 16. I-am zis că da, mi-a mai cerut câteva lămuriri şi înc-o aprobare şi după ce i le-am dat am încercat să mă urc în tramvaiul 21 care tocmai ajunsese în staţie. Individul tuciuriu, care nu trăda cine ştie ce lipsuri material judecând după cum era îmbrăcat, a rămas lângă mine şi când să urc în tramvai se pune în faţa mea şi nu mă lasă să urc, făcându-se că că urcă mai încet. Când dau să urc pe cealaltă parte, individul se întinde peste bara despărţitoare nelăsându-mă să urc nici pe acolo şi-l întreabă pe un om din tramvai ce mă întrebase şi pe mine. Mă deranja situaţia, numai că în afară de fapul că-l catalogasem pe ăla drept imbecil, nu bănuiam că tocmai fusesem aleasă ca victima unui furt de portofele. Şi nici nu m-aş fi prins dacă o doamnă de pe refugiul de tramvai, care urmărise toată târăşenia nu îi spusese celuilalt ţigan care se chinuia să-mi deschidă geanta să mă lase în pace şi să plece din staţie. Între timp ţiganul din tramvai s-a dat jos la doamna respectivă şi-a jucat cartea ăluia care se face că nu pricepe: “Ce geantă doamnă? Nu făceam nimic”. Uşa s-a închis în urma mea lăsându-mă pe scara tramvaiului, fără să apuc să îi mulţumesc doamnei care mă atenţionase la timp de tentative. Aşa că m-am gândit să mulţumesc aici, în ideea de a şi atenţiona tot odată pe oricine se mai regăseşte în vreo situaţie asemănătoare cu a mea.
Vă mulţumesc, doamnă!

Soptita de Ligia.

Eram zilele trecute intr-un autobuz, stateam pe ultimul rand din spate, astfel incat aveam vedere asupra intregului vagon. La un moment dat se urca o batranica si se aseaza pe unul dintre scaunele pentru invalizi. Intre timp atipeste, iar autobuzul ia curbe din ce in ce mai rapide, soferul fiind nevoit sa puna frane bruste din cand in cand. Batranica se dezechilibreaza si cade, fara ca niciunul dintre pustii de liceu aflati in fata ei sa o ajute. Intre timp, un baiat cu o chitara, aflat mai in spate, isi azvarle instrumentul in mainile unuia dintre pustii nepasatori, o ridica pe femeie, o aseaza pe scaun si se asigura ca totul e in regula. A fost un gest frumos din partea lui, mai ales ca avea ditamai chitara in brate si nici nu era asezat in apropiere. Despre pusti, in schimb, nimic bun de zis, s-au purtat deplorabil!

Soptita de Leah.

Astăzi în autobuz o bătrână căuta disperată să cumpere un capăt de bilet de la cineva. Un tânăr elev la Poliţia de Frontieră (avea uniformă) compostează un bilet în plus din setul lui şi îi spune bătrânei să stea liniştită. Bătrâna îi întinde tânărului un leu şi cincizeci de bani dar acesta nu acceptă. Bătrâna zâmbeşte impresionată, aproape îi dădeau lacrimile, zâmbeşte şi băiatul uitându-se afectuos la bătrână.  Zâmbesc şi eu în sinea mea. Un gest mic care ar fi putut trece neobservat cu uşurinţă mă face să mă gândesc că poate totuşi nu toţi tinerii din ziua de azi sunt la fel şi nici ţara asta nu se duce chiar de râpă.

Soptita de mihaela.

“C. si-a asteptat cu bratele deschise prietena din Olanda - plecata acolo la studii si intoarsa acasa fara un ban de paine. C. a gazduit-o, i-a dat bani fara pretentia de a-i fi inapoiati vreodata si a ajutat-o pana cand prietena s-a pus pe picioare. Imi place sa cred ca oricine ar face acest lucru pentru un prieten aflat in nevoie.

Caminul de la Universitatea din Cluj se inchisese pe perioada vacantei, iar el ar fi vrut sa stea langa iubita lui care lua meditatii pentru arhitectura acolo. Bani nu aveau prea multi iar naveta Bucuresti-Cluj era istovitoare. Salvarea a venit din partea unei prietene care le-a imprumutat o camera din apartamentul ei si astfel si optiunea “cort” a fost taiata de pe lista.

Al. se indrepta spre serviciu, binedispus de soare si de strada curata. Deodata s-a trezit ca trebuie sa faca slalom printre cateva bidoane de plastic turtite si pungi de chipsuri aruncate la intamplare, pe asfalt. Ca dimineata altuia sa nu fie stricata in acelasi mod, Al. s-a aplecat dupa ele, le-a strans si le-a dus acolo unde le era locul de drept: la gunoi.

A. n-avea bilet, nici in statie nu exista vreun chiosc de unde sa cumpere si era prea tarziu sa isi intrerupa traseul la un moment dat unde ar fi gasit asa ceva. Noroc cu o colega de serviciu intalnita pe autobuz, care i-a dat biletul ei si care a salvat-o de posibile momente jenante cu controlorii. A. i-a promis sa i-l inapoieze.

In seara aceea era concertul Haggard si A. il asteptase atat! Dar tot in seara aceea, prietena ei avea mari probleme existentiale. O parasise iubitul, nu mai avea incredere in ea, nu mai putea sa lupte, toate nenorocirile se abatusera asupra ei, fara iesire. A. n-a avut inima sa o lase singura. Astfel ca mai tarziu cu 18 ore si cu un concert in minus, A. a reusit sa readuca speranta in sufletul prietenei sale. Bunatatea inseamna si sa renunti la tine pentru binele altuia.”

Culese de Alexandra Petrescu.

“Intr-o seara, tarziu, ma intorceam de la o colega care locuia in Grozavesti, in camin. Prinsesem - cu mult noroc si o doza zdravana de alergatura - ultimul 601, pe la 11:15 si ma intrebam cu o strangere de inima daca mai am vreo sansa sa prind si-un troleu, care sa ma duca mai departe de la Universitate. Pe la Eroilor am ramas singurul pasager din autobuz. Stateam pe un loc chiar in fata de tot, de aceea am fost foarte foarte fericita cand, la Cismigiu, am vazut in fata un R, minunatul troleu care sa retrage la Stadionul National, iar pe mine ma lasa fix acasa. Doamne, ma rugam, daca l-am prinde! Eram totusi destul de departe, slabe sanse sa-l ajungem. Fara sa-mi dau seama, ma ridicasem de pe scaun si eram lipita toata de geamul soferului, probabil incercand sa dau viteza autobuzului cu intensitatea gandului. Soferul s-a intors spre mine:

- Vreti sa prindeti troleul ala?

- Da, am zis pierita, pentru ca nu-mi dadusem seama ca eram asa evidenta.

- Pai de ce nu ziceti?

Si cu o apasare pe acceleratie, am zburat pe bulevardul gol si ne-am oprit fix in spatele troleului… care inchidea usile.

- La urmatoarea il prindem, mi-a facut cu ochiul domn’ sofer.

O noua cursa pe Regina Elisabeta, doar eu si omul de la volan intr-un autobuz gol care zbura ca la urmaririle din filme. Eram strivita de emotie si speriata de viteza si intimidata de faptul ca tot efortul asta se desfasura doar ca eu sa prind un troleibuz.

Intr-adevar, la Universitate l-am prins. Trecuse de 11 jumate. Pentru acel domn sofer de 601, caruia i-am strigat un “multumesc” din goana, in timp ce alergam spre troleibuz, am iertat eu pe urma multi soferi care mi-au inchis usile in nas, in desele mele excursii prin Grozavesti.”

Patita de Smilla.

“Mergeam grabit spre Universitate, deja in intarziere la o intalnire cu prietenii. La Eroilor am iesit de la metrou si cum tocmai venea un 601, n-am mai fost pana in statie sa-mi cumpar bilet.

Am mizat pe faptul ca la ora 19:30 sunt sanse destul de mici sa fie control. Acum nu stiu cat de mici sunt totusi sansele sa fie control miercurea la 19:30 in 601, dar evident ca a fost. Am inceput sa intreb cateva persoane daca au un bilet in plus, nu aveau.

Eram cumva incoltit, fiind intre usile din spate si de la mijloc, avand controlori si in spate si la mijloc. Ma gandeam ca asta o sa ma intarzie si mai mult, pana se completeaza procesul verbal etc. si sincer nici ideea de a plati 50 de lei pentru o cursa nu ma incanta prea tare.

Nesperat, o domnisoara foarte draguta isi aduce aminte ca are un bilet, il cauta si mi-l da. Deja controlorul ma batea pe spate, dar m-am indepartat ignorandu-l pana am dat de un capsator. Nici nu s-a mai obosit pe urma sa vina la mine.

Dupa ce au coborat controlorii, m-am intors la domnisoara care-mi daduse biletul sa-i multumesc inca o data si sa-i dau banii pe bilet. Nu a vrut sa-i ia. Isi dorea doar sa fac si eu acelasi lucru cu alta ocazie.. Ceea ce chiar o sa fac!

Am fost foarte impresionat!!! Mi se pare incredibil sa primesti ajutor exact cand ai nevoie! Fix la timp, indeajuns de ‘la limita’ cat sa si primesti o lectie de viata cu ocazia asta.
Si desi as fi facut si eu acelasi lucru, mi se pare extraordinar sa dai peste astfel de oameni. Sunt din ce in ce mai scarbit de Bucuresti, de poluarea de aici, de oamenii tristi de pe strada, de oamenii tot mai rai, de toata clasa politica (si as putea continua..) incat astfel de experiente sunt un soc. Pozitiv, evident. Oricum sunt de felul meu optimist, dar astfel de intamplari dau si mai multa speranta!

Imi pare rau ca, fiind un pic socat dupa, n-am apucat sa-i explic domnisoarei mai in detaliu cat de recunoscator sunt pentru astfel de gesturi. Sper ca expresia fetei mele sa fi fost mult mai sugestiva decat cuvintele rostite si nerostite. Pe de alta parte, n-a facut acest gest pentru recunostinta, ci l-a facut probabil pentru ca asta ii e firea. Respect!“

Păţită de Florin Stan.

“Cu doua zile in urma, ma plimbam pe la Jay pe blog si am gasit un post despre o fundatie care se ocupa cu ‘random acts of kindness’. Le-am frunzarit un pic site-ul, destul de dragut. Seara in drum spre casa, m-am oprit la un non-stop dintr-o statie de troleu. In timp ce-mi cumparam tigarile, nessul si vinul, am observat o batranica, sprijinita in baston, asteptand masina. Suindu-ma in masina, m-am gandit ca-i cam prea de tot… Am tras in dreptul ei, am lasat geamul jos si i-am spus ca eu merg pana la vreo 4 statii pe linia troleului cu pricina, am intrebat daca o ajuta sa o duc pana acolo. S-a uitat la mine un pic confuza, a zambit si mi-a zis ca nu are de mers decat 2 statii. In scurta conversatie pe care am avut-o, am aflat ca nu are probleme cu picioarele si are baston pentru ca a dat o masina peste ea si a trebuit sa se opereze si ca tocmai se intorcea din vizita de la o prietena oarba, care desi e mai tanara, nu se tine la fel de bine ca ea “

Comisa de Sandra.