Multumeste * net

Doua povesti:

1. Imi place sa cred ca daca ajut pe cineva, intr-o zi o sa am si eu parte de ajutor intr-o situatie similara. Si cum am fost de curand intr-o tara unde nici macar nu intelegeam alfabetul, si de comunicare in engleza nu prea putea fi vorba… sunt din ce in ce mai receptiva la strainii pe care ii vad in Romania. Acum cateva saptamani eram la gara si cei doi tineri din fata mea erau in mod evident din alta tara. Vorbeau in engleza si pareau destul de confuzi, asa ca am vorbit putin si m-am lamurit ca sunt din Anglia si incearca sa ajunga la Craiova. Asa ca, daca tot eram acolo, le-am explicat cam cum e cu trenurile (confort, preturi etc), i-am ajutat sa se hotarasca cati bani vor sa dea si am si comunicat cu doamna de la ghiseu in locul lor. Din pacate eu aveam tren in 20 minute, iar ei in 3 ore, asa ca doar le-am “tradus” biletul (aici scrie vagonul, aici locul, aici ora) si i-am lasat sa se descurce.
2. Relatia mea cu metroul bucurestean nu e prea fericita (multumita lipsei de indicatoare m-am pierdut de nenumarate ori), iar statia Dristor m-a bagat in ceata in repetate randuri, asa ca saptamana trecuta nu i-am mai explicat unei doamne cum se ajunge de la Unirea la Obor ci i-am zis sa vina cu mine, ca merg in aceeasi directie. Facuse facultatea la Bucuresti, dar intre timp se intorsese acasa, in Pitesti si nu mai stia traseele de metrou. Asa ca am petrecut vreo 20 minute impreuna in doua metrouri si am schimbat impresii despre orasele noastre, salarii, cumparaturi si diverse alte chestii. Genul de lucruri pe care nu prea le vorbesti cu un necunoscut La cat de incruntati sunt oamenii de pe strada in general, a fost placut sa intalnesc o persoana prietenoasa si comunicativa. La sfarsit i-am lasat mini-harta mea cu metroul, ca sa nu se mai piarda. A parut surprinsa ca eram dispusa sa ma despart de bucatica mea de hartie dar, sa fim seriosi, eu o sa am si alte ocazii sa fac rost de harta (daca nu cumva invat traseele pe dinafara pana atunci). Ea nu cred ca ar avea cum, daca vine o data pe luna la Bucuresti.

Comise de Jen.

Trebuia sa merg la aeroport si aveam o valiza destul grea, era foarte cald si am avut de urcat si coborat multe multe scari in metrou. Ma durea si spatele ingrozitor si asta facea valiza inuman de grea. Am mers si prin pasaj de la Unirii 1 la Unirii 2 si am crezut ca nu mai ies la suparafata cu cate scari apareau mereu, inainte de ultima scara pe care simteam ca nu o mai pot urca, la cat de lunga era, m-a vazut un domn, mi-a luat valiza si mi-a dus-o pana sus, mare bucurie mi-a facut.

Patita de Cristina.

Ma urcasem in metrou la Piata Muncii intr-o dimineata, somnoroasa, injurandu-l in sinea mea pe Cuza pentru obligatia de a merge la scoala (saracu’…) Ma asez si eu pe un scaun, gata sa atipesc. Vizavi de mine, un tip simpatic, cu vreo 3 ani mai mare, citeste un curs. Brusc, mintea mea se trezeste, imi aranjez suvitele si il cercetez curioasa, vazandu-i expresia de concentrare…Oare ce o citi acolo?? O avea examen azi… hmmm…? Din cand in cand il simt cum ridica ochii. Intorc rapid privirea, sa nu mi-o surprinda, privesc fara sa vad toate perechile de incaltari din fata. Deja zambeste, il vad cu coada ochiului. Ma inrosesc si nu ma mai uit la el. Ce mincinoasa suuuunt!!! Nu mai pot sa ma abtin acum, il privesc fara retinere. El ia o foaie din clipboard si o impatureste. (Ahhh…s-o fi plictisit…cred si eu, e greu sa inveti in metrou.)

Deja suntem la Obor. Incepe sa impatureasca cu si mai multa graba. Aproape ca ma holbez, in mine a crescut curiozitatea si zambetul. E clar ca are un scop. Heeeyy, ce dragut, stie origami. Seamana cu…stai sa
vad…Ce animal o fi facut? Aproape tot vagonul se uita la mainile sale acum, fascinati, dar el e concentrat si impatureste cu febra in continuare. Piata Victoriei. Ma ridic sa cobor, privind pasarea din mainile lui. Astept langa scaunul sau sa opreasca metroul si sa se deschida usile. El imi intinde figurina: “Poftim. O sa iti poarte noroc.” Zambesc din toata inima si din toti dintii, ii multumesc si ezit….sa raman…in metrou..intarzii la scoala…oare…ar trebui sa raman sau sa las asa totul, un gest frumos? S-au inchis usile, simt in spate cum porneste metroul si privesc trista. Primul regret din viata.

Pe hartie nu era vizibil niciun numar, era dintr-un curs de informatica si mi-a fost mila sa o despaturesc, stiind ca nu voi gasi nimic altceva de legatura.

Vreau sa ii multumesc necunoscutului ca mi-a daruit o zi draguta, un sentiment puternic si un zambet larg. Am tinut pasarea toata ziua pe banca, povestind tuturor despre acest gest superb. O pastrez si acum intr-o cutie de amintiri…Si sunt o norocoasa.

Patita de Raisa-Miruna.