Vin dintr-un oras mic unde cand am ajuns in clasa a I-a primara, stiam din prima zi de scoala, de la mama, ‘cine sunt’ colegii mei.
La varsta aceea, copii sunt o prelungire a identitatii parintilor. Pe vremea mea, asta se traducea in linii mari cam asa : daca tata e doctor – erai de o foarte buna calitate; daca mama e gestionara la Alimentara – esti un baftos si probabil tovarasa invatatoare va profita cat va putea de tine dar vei avea si note pe masura ; daca tata e securist – esti de ocolit pentru ca nu se poate vorbi de fata cu tine. Cateva exemple.
Diana era fata securistului in clasa noastra. Si parca nu era de-ajuns, era si durdulie – alt pacat de neiertat de catre copiii necrutatori, gata sa ridiculizeze orice ‘defect’ fizic : ochelari, inaltime peste sau sub medie, kilograme in plus, etc. Diana era marginalizata si toti ne faceam un titlu de glorie din a o izola si ignora.
Dupa cateva saptamani de scoala, a venit asistenta scolii la noi in clasa, ne-a incolonat doi cate doi, si ne-a manat catre Cabinetul Medical. Nu mai stiu prin ce intamplare ciudata am ajuns ca in aceasta coloana sa fiu eu perechea Dianei.Eram mult prea preocupata de ce se intampla ca sa ma deranjeze asta – viitorul parea foarte sumbru.
Intr-adevar, am aflat odata ajunsi la Cabinet : urma sa fim vaccinati. Intram cate doi, asa cum eram incolonati, si in timp ce primului i se adiministra vaccinul, ce de-al doilea se pregatea pentru masacru.Tin minte si acum frica aceea oarba care iti paralizeaza respiratia si iti intoarce stomacul pe dos. Tot timpul cat ne-am asteptat randul, eram cu totii atat de tacuti de parca nu mai ramasese nimic de spus, cuvintele erau derizorii si inutile. Dupa ce cateva perechi de colegi mai mult sau mai putin inlacrimati au iesit din Cabinet, a venit si randul nostru : al Dianei si al meu. Am intrat in Cabinet si Diana m-a intrebat daca vreau sa fiu prima. Am dat din cap ca nu. S-a oferit ea sa fie prima. De-aici evenimentele s-au derulat haotic pentru mine, nu mai tin minte decat un amalgam de gesturi precipitate, ale noastre, ale asistentei, pantaloni dati jos, seringi, miros de spirt, sunetul fiolei sparte. Si dintr-o data momentul fatal a venit : urma sa mi se dea mie injectia. Am inceput sa strig, sa plang, sa vreau la mama… Asistenta m-a luat tare : ca nu are timp de asa ceva, ca nu doare, ca e ca o intepatura de tantar. Evident : degeaba. Atunci Diana a venit la mine si mi-a zis : «Daca vrei, te tin eu de mana pana iti da injectia». Nu stiu prin ce miracol - de parca o mana intinsa ar fi fost panaceul impotriva a toate : frica, durere, lacrimi - i-am luat mana si dintr-o data am gasit puterea sa infrunt destinul. Si totusi, gestul suprem de bunatate nu mi s-a parut aceasta mana intinsa la nevoie, ci au fost cuvintele soptite ale Dianei in timp ce continutul dureros al injectiei se strecura in corpul meu : «Poti sa-mi strangi mana oricat de tare vrei, ca nu ma doare…»
Nu am sa uit niciodata aceste cuvinte, pe care nu le-am meritat si care mi-au alinat prima mare incercare a vietii, departe de mama.
Patita de Klara Incze.
