Multumeste * net

Doua povesti:

1. Imi place sa cred ca daca ajut pe cineva, intr-o zi o sa am si eu parte de ajutor intr-o situatie similara. Si cum am fost de curand intr-o tara unde nici macar nu intelegeam alfabetul, si de comunicare in engleza nu prea putea fi vorba… sunt din ce in ce mai receptiva la strainii pe care ii vad in Romania. Acum cateva saptamani eram la gara si cei doi tineri din fata mea erau in mod evident din alta tara. Vorbeau in engleza si pareau destul de confuzi, asa ca am vorbit putin si m-am lamurit ca sunt din Anglia si incearca sa ajunga la Craiova. Asa ca, daca tot eram acolo, le-am explicat cam cum e cu trenurile (confort, preturi etc), i-am ajutat sa se hotarasca cati bani vor sa dea si am si comunicat cu doamna de la ghiseu in locul lor. Din pacate eu aveam tren in 20 minute, iar ei in 3 ore, asa ca doar le-am “tradus” biletul (aici scrie vagonul, aici locul, aici ora) si i-am lasat sa se descurce.
2. Relatia mea cu metroul bucurestean nu e prea fericita (multumita lipsei de indicatoare m-am pierdut de nenumarate ori), iar statia Dristor m-a bagat in ceata in repetate randuri, asa ca saptamana trecuta nu i-am mai explicat unei doamne cum se ajunge de la Unirea la Obor ci i-am zis sa vina cu mine, ca merg in aceeasi directie. Facuse facultatea la Bucuresti, dar intre timp se intorsese acasa, in Pitesti si nu mai stia traseele de metrou. Asa ca am petrecut vreo 20 minute impreuna in doua metrouri si am schimbat impresii despre orasele noastre, salarii, cumparaturi si diverse alte chestii. Genul de lucruri pe care nu prea le vorbesti cu un necunoscut La cat de incruntati sunt oamenii de pe strada in general, a fost placut sa intalnesc o persoana prietenoasa si comunicativa. La sfarsit i-am lasat mini-harta mea cu metroul, ca sa nu se mai piarda. A parut surprinsa ca eram dispusa sa ma despart de bucatica mea de hartie dar, sa fim seriosi, eu o sa am si alte ocazii sa fac rost de harta (daca nu cumva invat traseele pe dinafara pana atunci). Ea nu cred ca ar avea cum, daca vine o data pe luna la Bucuresti.

Comise de Jen.

“Si eu am de povestit o intamplare, comisa de mine, care pur si simplu m-abucurat enorm si am zambit toata ziua. Eram in tramvai in drum spre scoala si cu o statie inainte sa cobor, am auzit din spate un batran, cu o voce aproape terminata de oboseala “Ma scuzati..stiti unde este primaria de pe Olari (sect.2)?” Si saracul batran a intrebat un vagon intreg, dar nimeni nu stia iar multi il ignorau. Atunci m-am apropiat de el si ai spus “Veniti cu mine, stiu unde este si va conduc” (era oricum in drumul meu). Ceea ce nu stiam era ca batranul  avea un fel de scleroza, si ca suferise un atac cerebral (mi-a spus ulterior). Dinaceasta cauza el mergea foarte incet si de abia se misca. N-am stat sa ma gandesc prea mult si  m-am oferit sa il sprijin pana la destinatie. Chiar daca am mers foarte incet si am intarziat aproape o ora, acel batran mi-a povestit cate ceva din viata lui, ceea ce m-a facut sa realizez ca inca mai exista oameni cu suflet care sufera pe nedrept. Din pacate, cand am ajuns la primarie, i s-a spus ca nu ajunsese unde trebuie cu acele acte si ca inainte de primarie, trebuia sa se duca in alte doua locatii pentru stampile. Dar asta tine de birocratie in Romania. Cert este ca  acea zi mi-a dat o stare de fericire enorma, pentru simplul fapt ca am ajutat o persoana, pentru ca asa am simtit.”

Comisa de Cristina.

As vrea sa povestesc ce am ‘patit’ eu de la altii, dar nu-mi vine nimic in minte, asa ca o sa vorbesc despre ce am facut eu.
Acum ceva vreme, ma intorceam de la aeroportul Otopeni cu expresul. Inainte de Universitate, un tip incerca sa afle de la sofer, in engleza, cum sa ajunga la gara. Soferul intelegea ceva, dar nu putea sa explice intr-o engleza inteligibila, asa ca m-am bagat in discutie. Pentru ca si eu coboram in acelasi loc, am zis initial sa-l sui pe englez in 85 si sa-i explic unde sa coboare, dar am vorbit putin si-am aflat ca trebuia sa ajunga de fapt la un hotel undeva in zona garii. N-aveam nimic de facut si el parea pierdut in spatiu, asa ca m-am oferit voluntar sa-l duc pana la hotel. In ciuda faptului ca nu stau bine cu orientarea si ca zona Buzesti e necunoscuta pentru mine, am gasit cu succes hotelul. Dupa care am stat inca juma’ de ora in strada, timp in care tipul (un domn pe la 50 de ani, de fapt) mi-a povestit cum a cunoscut el o fata din Botosani (?) care lucra in hotelul in care se cazase el, cum s-au indragostit fara sa isi inteleaga unul altuia limba si cum vor sa se casatoreasca. A parut impresionat ca cineva chiar stie engleza bine si-a fost dispusa sa il ghideze prin oras (Povestea aia cum ca romanii ’stiu engleza’ e doar un mit…)

Are si un prieten de-al meu o poveste cu niste francezi, l-am rugat sa o trimita si sper sa se conformeze. Salvatul de straini e una dintre chestiile cele mai misto (si sper ca asta o sa se adauge la karma mea si o sa ma ghideze si pe mine si cineva intr-un oras necunoscut!)

Comisa de Jen.

“[…]azi am avut ocazia sa invat cate ceva. Spre seara, in jur de ora 8 p.m., am pornit pe jos pe Calea Mosilor, dinspre Eminescu spre Obor. Vorbeam relaxata la telefon - nu tin minte sa-mi fi fost vreodata frica sa vorbesc intr-o zona atat de populata - cand am simtit o mana ce incearca sa mi-l smulga de la ureche. In fata mea au fugit trei pusti de maxim 14 ani. Unul dintre ei, cel mai mic (maxim 11-12 ani), s-a oprit in fata mea spunandu-mi ca el nu e vinovat, nu a vrut. Prima reactie a fost sa vin nervoasa inspre el si sa-l amenint ca il dau pe mana politiei ca si asa e plin orasul, asta dupa ce il pocneam. Insa m-am oprit langa el si l-am intrebat de ce a facut asta, chiar daca nu a fost el, daca nu a vrut, de ce nu l-a oprit pe “varul” lui? Vazand ca sunt calma s-a mai intors unul dintre ei. Si asa am mers o statie de troleu cu ei, incercand sa le explic importanta educatiei si a muncii. Ca e pacat ca sunt tineri si inca mai pot sa faca ceva cu viata lor, sa nu ajunga ca “varul” lor, ca eu muncesc pentru banii pe care ii am si pentru telefonul ala si ca pot castiga bani frumosi facand ceva care sa le placa si care sa le aduca multumire. Ca ii inteleg ca nu au bani, ca familia nu este alaturi de ei, insa e pacat sa-si distruga viata pentru un amarat de telefon pe care daca luau 200ron. Am incercat sa le vorbesc cat mai normal, sa ii fac sa se simta buni, ca mai au o sansa. M-au ascultat cuminti, mi-au raspuns frumos, am glumit. Poate sunt naiva, poate nu au invatat nimic, poate au fost ipocriti… nu stiu! Insa vorba lor: de ce s-ar fi intors sa-mi spuna ca le pare rau cand puteau de fapt sa fuga? Si da, pentru cei care se intreaba, erau rromi si nu mi-a fost o secunda frica de ei.“

Comisa de Andreea.