Multumeste * net

Acum vreun an jumatate, am plecat dimineata de la niste prieteni din camin cu gandul sa ma duc la facultate cu tramvaiul. Si cum se intampla ca pe canicula bucuresteana este imporsibil sa nu iti vina din cand in cand rau, eu am avut o cadere de calciu foarte urata exact cu 2 statii inainte sa schimb mijlocul de transport. Stateam in picioare si desi am rugat cativa alti calatori sa imi cedeze locul lor, nu pareau impresionati de faptu ca abia ma puteam tine de bara laterala si eram pe punctul de a lesina. Atunci o doamna gravida, si dansa fara loc s-a oferit sa ma sustina pana la statia in care ma dadeam jos, deoarece dansa mergea mai departe si nu ma mai putea ajuta in continuare. Din fericire m-a si ajutat sa cobor. Traversand strada pana la statia de autobuz, de unde trebuia sa plec spre Piata Romana, am simtit ca voi lesina si m-am fortat sa ajung macar pana la banca din statie. Din nefericire nu am reusit, lesinand exact in fata bancii, pe trotuar. Cineva a inceput sa traga d geanta mea, pe care mi se inclestasera mainile. In delirul momentelor acelora am crezut ca cineva inceraca sa profite de starea mea ca sa imi fure lucrurile dar s-a dovedit ca era decat o doamna in varsta care incerca sa ma desclesteze si sa ma aseze pe banca. Apoi alte 4 persoane au avut grija de mine, au sunat la salvare, mi-au cumparat apa si au stat cu mine 40 de minute pana cand a sosot masina de salvare, timp in care au mai sunat de 3 ori, speriate ca ceva grav se poate intampla in continuare. Dupa ce salvarea a sosit eu imi revenisem apropae complet, dar 2 dintre femeiele care avusesera grija de mine au stat alaturi pana cand asistenta le-a spus ca totul va fi ok. Nici nu am stiut cum sa le multumesc, eram intr-o stare de soc atat de la caderea de calciu cat si de la faptul ca atatia oameni m-au ajutat cand eram total pierduta in mijlocul Bucurestiului (asta in ciuda toturor miturilor locale ca in Bucuresti poti sa mori pe strada si nimanui nu-i pasa). Doamna de la salvare m-a mustrat, zicandu-mi ca la 18 ani nu se lesina pe strada, ca asta este ceva pe care o patesc de obicei batranii si ca ar trebui sa ma mai multa grija de mine. Si desi i-am comunicat ca ma pot duce singura acasa, nu a vrut sa ma lase pana nu am sunat o prietena sa ma ridice. Si cum prietena mea nu putea pentru ca era foarte departe de locul faptei, si salvarea nu putea astepta pana cand ea sosea, doamna de la salvare a decis ca ma vor duce cu masina pana unde era prietena mea, la Hala Traian, desi locul acela nu era sub jurisdictia spitalului respectiv, ba chiar era foarte departe de zona unde lesinasem. Desi le-am multumit oamenilor acelora si atunci, cred ca merita sa o fac de fiecare data cand imi aduc aminte de ceea ce au facut pentru mine. Am descoperit ca Bucurestiul nu este asa de vicios si ca poti gasi ajutor si fara sa ceri. Multumesc

Patita de Diana.

Anul trecut, abia se imprimavarase si intr-o duminica am vizitat niste batranei care imi erau dragi, care ma tratasera mereu ca pe copilul lor si ma asteptau si ma asteapta des sa le smulg zambete - dap, placerile mele de copil buclucash ;0)  sa dau sfaturi vestimentare, sa bem cafea, sa refuz prajiturile pt ca sunt la vesnica dieta (…), sa ii tund si sa-I aranjez ca pe buncii mei, sa le ascult plangerile despre pensie…deraierile de la subiect uneori…, sa le duc flori si vin ca altadat’….in fine, sa fiu cu ei acolo pe post de pseudo-nepot…
Ei bine, in duminca aceea, dupa dimineatza de vizita la pseudo-bunicii acestia, m-am intors pe jos, fara bus, ca sa respir tot soarele primaverii care abia se instalase..
Undeva, pe mijlocul strazii am gasit un batranel nedumerit, in pardesiu lung (trenci, sau denumirea amuzanta de ‘balon’ care mereu ma facea sa rad cand babutza mea- pseudo-bunica- o rostea…si se invartea in oglinda sa vada cum ii sta…). Asa; undeva pe strada, acest moshuletz cu palarie maron si pardesiu si pe dedesubt  costum vechi dar ingrijit , cu mapa de piele cu iz ponosit, se invartea in mijlocul strazii..M-am tot uitat..arata ca un profesor, dar parca aterizat de undeva din haul inapoia lumii noastre…cu 40 de ani inapoi…Ma gandeam: poate nu vede bine, sunt masini, daca il loveste careva? Ia sa merg sa-l intreb ce vrea, poate vrea sa traverseze…
Ajung la el, il intreb, ii dau bratul, il aduc la statia de bus. Eh, am sa las plimbarea, imi zic, iau busul cu el, sa-l ajut sa-si clarifice dezorientarea. Busul vine greu…Il intreb incotro merge. Nu stie, spune. Stie de unde vine. A fost sa ia pensia, doar ca n-a ajuns la timp si a inchis. Culmea, cred ca nu era deschis duminica, in fine…Bine, dar, o adresa, ceva…?? Avea cuponul de pensie,,mototolit un pic si un carnet vechi de insemnari..un radio de buzunar la el..tot vechi…Cu precautie, sa nu-l sperii, l-am rugat sa caute el in mapa, poate are o adresa de-acasa, un numar de telefon. Cauta, se foieste, nimic-nimic. Ma uit si eu…il calmez, “o sa gasim noi ceva, nu se poate”, il fac sa zambeasca… Intr-adevar, nimic. Ii vad ochii, sunt inlacrimati. Bietul. Se agita, isi cere scuze. “Domnisoara, duduita, imi pare rau, eu de obicei nu…eu , stiti, am fost inspector scolar, eu sunt Marin Toma.” Rusinata ca nu imi spune nimic numele, ii zambesc..”A, da? Haideti, povestiti-mi si intre timp sigur o sa vina si busul si o sa va amintiti incotro mergeati”…
Incepe si-mi spune, printre multumiri si scuze, ca el de fapt e cel care era, “vedeti dumneavoastra” , pe manualele de limba romana (..ihm..vag imi amintesc,,parca manualele de clasa a 6-a..Dumnezeule!! Bietul om…uite ca nu stim cum o sa fim indiferent de ‘vitejiile’ pe care le facem fiecare in viata) …Nu vine busul, daca I se termina povestea batranelului are sa se agite iar ca nu-si aminteste unde trebuie sa mearga, unde ii e casa..Ii propun sa ne plimbam si mergem bratz la bratz (halal ‘cuplu’ haios!) in bataia vantului si soarelui..catre urmatoarea statie de bus. Macar stim directia - stie clar ca intr-acolo trebuie sa mearga. Nu stie decat ca are niste copii, un baiat…povesteste tensiuni din familie…o nora, parca,,,nu stie clar, ca avea un apartament,,parca l-a vandut ca sa ia baiatul casa sau teren,,,acum sta cu ei. Dar unde?!?
O sa mergem pe jos, propun. Mergem. Imi povesteste de perioada interbelica..era copil sau tanar pe atunci. Ciudat, povestea capata asa de multe detalii dintr-o data, de parca e mai proaspat ce a trait acum 40, sau 50 sau 60 de ani decat in trecutul apropiat…Cum tatal sau a facut avere, cum inca de atunci aveau masina (si-mi rasare in fata ochilor imaginea unei masini de epoca…Dl Toma, …ii zic deja in gand Tomitza…:0) o contureaza bine din detalii multe si eu gust povestea si el a uitat de disperarea uitarii sale..). II spun tare: “ce ma bucur, domnule Toma, ce ma bucur ca va intalnesc si ca imi puteti povesti atatea! N-as avea cum sa le aud altfel…Si stiti ce? Aici langa noi e Aleea Tomesti si eu ii spun Aleea Tomitza si asa o sa va spun si dumneavoastra, domnule Tomitza”. Rade zgomotos. Am reusit. Da, aleea Tomitza e aleea pe unde alerg si ma plimb eu si de cand cu personajul Tomitza mi-a ramas lipita de ea o amintire haioasa a povestii interbelice.., apelativul  ‘duduitza’, politetea de altadat’., balonul, palaria, mapa…Tomitza, intr-un cuvant.
Trecem pe langa un magazin oarecare…Ascult povestestea, dar ma si sperii putin…am mers destul si ma sperie ideea ca raman totusi cu un batranel pe cap daca nu ii gasesc casa…Brusc, Tomitza zice “de-aici cumpar eu paine”..Hopa, deci nu sta departe…Uf! Pai, zic, sa mai mergem, sigur suntem aproape. Si mergem, trecem de statiile de bus, de orice bus, de metrou…Gradini, terenuri, e undeva la marginea lui Bucu’…zona industriala. Fabrici. Sunt poteci…terenuri…se vad case, vile. Isi cere scuze ca ma face sa merg pe acolo….e cam prafuit, duduitza, zice….sunt pietre. Nu e sosea pana acolo…Isi aminteste putin cate putin… Terenul, casa, pe aici vine si-l aduce cu masina..
E un pod, drum intr-adevar..se vede o casa departe…o vila neterminata, dar locuita…Ne intalnim cu o masina..cineva face gesturi mustratoare…Sunt copiii, zice, ma cearta. M-am pierdut iar, se supara cand ma aduce cate cineva acasa…Sa-mi lasati adresa, zice iar, si numele, sa va trimit o carte postala candva…si iar incepe seria de multumiri…Ca altadata, carte postala…mhm..zambesc bland. Da, zic, sa va scrieti adresa pe o bucata de hartie si numarul de telefon si sa luati buletinul la dvs. Daca se intampla sa mai plecati asa…Ca sa va puteti gasi casa apoi. Il pun sa-mi promita. Promite, da.
Suntem aproape, un om il recunoaste. Confirma. Domnul Tomitza patea asa de fiecara data cand pleca de acasa…Batranetile, boala…
Tensiunile poate erau, poate nu, istoriile lui din tinerete povestite cu verva as vrea sa cred ca au fost..Restul, urmele batranetii si trecerii sale, uitarea care-l ducea in situatii jenante si incurcaturi, mi-au ramas ca un semnal de alarma.
Dupa ce trece valtoarea tuturor ispravilor noastre, gustul alergaturii, reusitelor, stressului, numelui, carierei pompoase sau vreunui fiasco, a clipei in care suntem prinsi, memento! S-ar putea sa fim uitati sau sa uitam. Noi pe altii sau mai grav, noi, pe noi!
Cine ne sunt batraneii? Si noi ce fel de batranei o sa fim?

Comisa de MC.

Cineva spunea:
“Îmi amintesc acum şi o întâmplare păţită de cineva: un om cu o condiţie materială peste medie, încărcându-şi portbagajul maşini cu toate bunătăţile, şi-a luat familia şi au plecat să-şi petreacă Crăciunul într-o staţiune montană renumită. Ajungând, au oprit la un super-market central pentru unele mici cumpărături. Atmosfera Ajunului Crăciunului umplea totul de strălucire, lume bună se plimba în sus şi în jos pe trotuarul puternic luminat. Omul nostru coborât din maşină şi îndreptându-se spre magazin, fu deodată şocat şi de o altă realitate. Un personaj, ce făcea notă discordantă cu toată strălucirea înconjurătoare prin sărăcia veşmintelor şi tristeţea chipului, căuta într-un container de gunoi. Toţi ceilalţi treceau cu desăvârşire nepăsători. De altfel şi omul nostru, după cum mărturisea chiar el, era oarecum uimit de această observaţie şi de sentimentele de emoţie ce-i copleşau inima. De câte ori nu întoarse privirea de la astfel de imagini… .Acum se petrecea altceva, ceva îi biruise o împietrire de care, până atunci, nici măcar nu ştia că este stăpânit. Gânduri-instantanee îi fulgerau mintea… Crăciunul, bucuria, tristeţea de pe chipul personajului, opulenţa înconjurătoare, containerul de gunoi… . Fără a mai sta pe gânduri cel coborât din maşină a pornit hotărât spre cel de lângă tomberon care tresări speriat, obijnuit mai mult ca sigur sa primeasca alungări şi înjurături. Omul nostru mărturisea: ,,l-am liniştit spunându-i să nu se teamă, după care l-am invitat cu mine în magazin. Pe chipul lui se putea citi sfiala şi parcă ruşinea de a se afla intr-un loc neobijnuit lumii din care făcea parte.
-Vreau să-ţi cumpăr ceva, spune-mi ce vrei - îi spun.
-Dacă vreţi…, parcă încă neâncrezător, după o clipă de gîndire spuse: luaţi-mi puţin parizer şi o pâine.
Răspunsul acesta m-a făcut să mă întorc spre vânzătoare şi să conad eu. Am luat tot ce mi-a trecut prin minte că ar trebui unui om să pună pe masă de Crăciun. Am trecut să achit, după care am pus plasele în braţele personajului. Atunci l-am privit pentru prima oară în ochi, acea privire voia mă-mi aducă parcă toată mulţumirea de care era capabil un suflet, atunci lumima din ochii lui a eliberat în mine o bucurie de nestăvilit, era o bucurie copleşitoare srăină bucuriilor acestei lumi, o bucurie care m-a acoperit făcându-mă să uit de mine, era un sentiment netrăit până atunci… . Personajul parcă a spus două cuvinte, s-a aplecat uşor spre mine după care s-a întors şi a plecat întorcând capul din timp în timp spre mine şi aplecându-l a recunoştinţă. Nici nu ştiu cînd a dispărut, eu rămăsesem zdrobit de acea stare de bucurie dumnezeiască. Abea după un timp am putut să mă mişc… debordam de o fericire pe care nu o puteam stăvili, voiam să alerg la maşină, voiam să pun mâna pe telefonul mobil să sun pe cineva, voiam să strig în gura mare, voiam să se împărtăşească toţi de bucuria mea, atât era de multă. Am fost obijnuit până aici cu sistemul ofertă - recompensă, adică dădeam ceva ca să obţin ceva altfel consideram că risipesc, acum era prima oară când am dat fără să aştept nimic în schimb, şi… am primit totul!”.

Soptita de Mari.

1. Am gasit o catelusa boxer de 4-6 ani, lovita de o masina, in zona liceului Iulia Hasdeu (Ferdinand cu Mihai Bravu). E in tratament acum, nu are nimic grav (la radiografie nu i-au reiesit fracturi). Am dus-o la mine la Câmpulung Moldovenesc. O tin la curte cu alti 2 boxeri, se simte bine, dar probabil s-ar simti si mai bine cu stapanii ei. Intre timp s-a acomodat foarte bine acolo, e sanatoasa si foarte vesela…

2,3 Am gasit in momente diferite oameni bauti, cazuti si loviti pe care fie i-am dus la spital, fie le-am acordat primul ajutor si am chemat ambulanta.

4. O batranica a cazut in apropierea mea la piata. Am ajutat-o sa-si revina si am dus-o cu masina la Spital. Am reusit sa dau si de sotul acesteia pentru a veni la spital.

Cele bune si al fapte cat mai bune!

Comise de Tudor.

E frumos sa multumesti. eu as vrea sa am si mai multe motive sa multumesc celor din jur daca ei m-ar ajuta sa pastram curat pe strada, in cartier, in locurile in care respiram si ne plimbam cu totii.

Uite, eu am vazut candva o batranica aplecandu-se sa ia o hartie de pe jos pe care nu ea o aruncase si sa o duca la cos. Era intr-o statie de bus din Franta. N-am vazut romanii nostri facand la fel…Dimpotriva…Ma rog, subiectul este mult trambitzat, tocit chiar…N-o sa fiu decat inca un om care il abordeaza…Dar uite, eu fac asa-cu riscul de a crede lumea ca am innebunit- merg pe strada si pt ca tare ma enerveaza ca gasesc sticle, pungi, hartii mari in cale…le ridic si le arunc la cel mai apropiat cos…Macar un om din atatia sa faca asta. Si sper sa nu ma judece cei care ma vad ci sa ma imite sau macar sa nu mai arunce :0(  Nu astept mutumiri, of, nu astept decat reactii bune, as vrea sa aiba si ceilalti in cap ideea asta ca e bine sa tinem curat ca pt noi tinem…Va rog, va rog mult, ganditi-va la exemplul cu batrana aceea din FR. N-o obliga nimic, putea sa aiba nervi si sa nu adune mizeria altuia…Sa n-avem nervi, sa ignoram ce fac altii si de ce… daca putem sa facem bine, sa facem noi. Poate prin exemplu vom reusi sa-i contaminam cu alt tip de comportament…

Stiu, uneori simtim doar revolta…Cum adica un singur om sa adune hartiile etc in timp ce restul comenteaza ironic si arunca inconstienti pe unde ii taie capul??!! ei bine, nu stiu, alegeti voi. Eu zic ca e bine asa, eu asa vreau sa FAC. sa strang, sa curatz, sa fie frumos pe unde trec…Ma gandesc cu groaza ca aici va trebui sa-mi cresc copiii. As vrea sa fie altfel locul acesta, altfel. Putem face asta? Noi suntem tineri, schimbarile incep de la noi, cu noi!

Multumesc ca dati ocazia oamenilor sa multumeasca, sa posteze binele si sa incite la bine si frumos. Bafta cu site-ul!

Soptita de MC.

A. e timid si n-a vrut sa scrie, dar eu am luat notite si dau mai departe

Se plimba cu prietena lui prin oras si s-au oprit la un magazin arabesc sa-si ia ceva dulce de mancare. Prajitura cu curmale arata fantastic, si-au luat mai multa, dar fiind foarte dulce n-au reusit sa o termine si le-a mai ramas o felie. Se pregateau sa o aduca prietenilor la terasa, dar pe drum s-au intalnit cu o batranica ce parea sa aiba mai mare nevoie de ea, asa ca i-au oferir prajitura ei. Batranica a fost foarte surprinsa, a primit prajitura zambind si a multumit din suflet.

Comisa de A. si I., soptita de Sandra.

Cand traia bunica mea, ducea in fiecare joi la o biserica catolica de acasa 2 franzele. E foarte fain daca mergi in biserica aia sa vezi cum se aduna sute de paini, sunt puse in pungi pe un altar si miroase in biserica a paine proaspata… Eu nu sunt in fiecare joi acasa sa duc painea, dar pot sa o fac de 2 ori pe an…

In ultimii 3 ani, inainte de Paste si de Craciun ma duc si cumpar chestii de baza alimentare (faina, zahar, oua, lapte, etc.), dulciuri si fructe, ca sa fac in jur de 25-30 de pachete, depinde de cati bani am reusit sa strang de la cunoscuti. La astea mai adugam pachete cu sandwich-uri si fructe si dulciuri care le ducem la homeleshi (ar fi cam stupid sa ii dau cuiva fara casa faina si oua crude). Cam cu 2-3 zile inainte de sarbatori incepem si colindam locurile mai ciudate prin oras, pe langa gara, pentru cei fara adapost. Pe batranei ii stiu de prin oras, si cam stiu pe unde se invart. Mai am si vreo 5-6 pe care ii stiu de la medicul lor de familie, si le las pachetele acolo.

Comisa de I.

No… trebuie din nou sa va povestesc o intamplare…

Tot in Brasov, la Masa Critica, un fel de demonstratie a biciclistilor din Brasov.Am inceput prost pentru ca nu am apucat sa imi umflu rotile si mergeam cam aiurea pe bicicleta. Un tip aflat si el in formatie, s-a oprit cu mine si a rezolvat problema cat ai clipi. Gestul lui a fost salvator in acel moment. Am pedalat apoi impreuna, el avand grija mereu sa ma protejeze de masini, care nu prea se sinchisesc de biciclete. Mai tarziu insa, am avut iarasi ghinion… Se pare ca nu era o zi propice pentru biciclit :). Pur si simplu mi-a cazut pedala!!! Si iarasi nu nene care era si el in formatia de biciclisti s-a oprit mi-a recuperat minunata piesa, iar un alt nene, paznic la un spital s-a oferit sa imi monteze pedala la loc. S-a chinuit bietul domn o jumatate de ora, s-a straduit sa faca rost de chei, s-a framantat sa gaseasca solutii… In final nu a reusit fiindca filetul era foarte
tocit, dar chiar a incercat totul in acel moment.

Sunt hotarata sa ii duc o bere, desi prietenii mei rad de mine… ca dehhh nu are voie sa bea in timpul serviciului!!!

Parita de Isla.

Aseara, in fata unei alimentari din Brasov, nu reuseam sa deschid capacul unei sticle de suc.Imi era foarte sete si incercam din rasputeri sa beau o gura din 7UP. Din fericire m-a vazut un tip, si s-a oferit sa ma ajute.Poate parea un gest banal, dar in momentul acela a fost cel mai frumos gest. Multumesc anonimului.

Patita de Isla.

“C. si-a asteptat cu bratele deschise prietena din Olanda - plecata acolo la studii si intoarsa acasa fara un ban de paine. C. a gazduit-o, i-a dat bani fara pretentia de a-i fi inapoiati vreodata si a ajutat-o pana cand prietena s-a pus pe picioare. Imi place sa cred ca oricine ar face acest lucru pentru un prieten aflat in nevoie.

Caminul de la Universitatea din Cluj se inchisese pe perioada vacantei, iar el ar fi vrut sa stea langa iubita lui care lua meditatii pentru arhitectura acolo. Bani nu aveau prea multi iar naveta Bucuresti-Cluj era istovitoare. Salvarea a venit din partea unei prietene care le-a imprumutat o camera din apartamentul ei si astfel si optiunea “cort” a fost taiata de pe lista.

Al. se indrepta spre serviciu, binedispus de soare si de strada curata. Deodata s-a trezit ca trebuie sa faca slalom printre cateva bidoane de plastic turtite si pungi de chipsuri aruncate la intamplare, pe asfalt. Ca dimineata altuia sa nu fie stricata in acelasi mod, Al. s-a aplecat dupa ele, le-a strans si le-a dus acolo unde le era locul de drept: la gunoi.

A. n-avea bilet, nici in statie nu exista vreun chiosc de unde sa cumpere si era prea tarziu sa isi intrerupa traseul la un moment dat unde ar fi gasit asa ceva. Noroc cu o colega de serviciu intalnita pe autobuz, care i-a dat biletul ei si care a salvat-o de posibile momente jenante cu controlorii. A. i-a promis sa i-l inapoieze.

In seara aceea era concertul Haggard si A. il asteptase atat! Dar tot in seara aceea, prietena ei avea mari probleme existentiale. O parasise iubitul, nu mai avea incredere in ea, nu mai putea sa lupte, toate nenorocirile se abatusera asupra ei, fara iesire. A. n-a avut inima sa o lase singura. Astfel ca mai tarziu cu 18 ore si cu un concert in minus, A. a reusit sa readuca speranta in sufletul prietenei sale. Bunatatea inseamna si sa renunti la tine pentru binele altuia.”

Culese de Alexandra Petrescu.