Multumeste * net

Acu douazeci de ani lucram ca taximetrist sa ma intretin…Cand am ajuns la 2:30 AM, cladirea era acoperita in intuneric, cu exceptia unei singure lumini la parterul unei ferestre…In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni saraci care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa. Deci am mers si-am batut la usa. ” Doar un minut” raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta. Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca o femeie dintr-un film din anii ‘40. Langa ea avea o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-a mai locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri. Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla. “Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?” intreba ea. Am dus valiza la masina si m-am intors sa sa o ajut. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea. “Nu e mare lucru” I-am zis eu. “Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata” “Oh, sunteti un baiat asa de bun!” zise ea. Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: “Ai putea sa conduci prin centrul orasului?” “Nu este calea cea mai scurta” am raspuns rapid. “Oh, nu conteza” spuse ea. “Nu ma grabesc. Eu acum merg spre ospiciu…”. M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori… “Nu mi-a mai ramas nimeni din familie…” a continuat ea. “Doctorul spune ca nu mai am mult timp…” In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit. “Pe ce ruta ati vrea sa merg?” am intrebat. Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei locuiau cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si statea acolo in intuneric, contempland in tacere. Cum prima geana de soare se arata la orizont, mi-a spus dintr-odata: “Sunt obosita… Hai sa mergem.” Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse. Era o cladire ieftina, o casa mica, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am ajuns acolo. Erau atenti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa. Femeia era deja asezata intr-un scaun cu rotile. “Cat va datorez?”a intrebat, in timp ce-si cauta portmoneul. “Nimic” am zis. “Dar trebuie si tu sa te intretii.” “Nu va faceti griji… sunt si alti pasageri” am raspuns. Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si am imbratisat-o. Ea m-a strans cu putere.. “Ai facut unei femei in varsta o bucurie” spuse ea. “Multumesc.” I-am strans mana si am plecat in lumina diminetii. In spatele meu, o usa se inchidea… Era sunetul de incheiere al unei vieti… Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru. Am condus pierdut in ganduri… Pentru tot restul zile de-abia am putut vorbi. Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?… Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?…

Uitandu-ma in urma, nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata.

Culeasa si furata de la moflea.

 

1. Craiova este singurul oras in care taximetristul insista sa platesti mai putin decit scrie pe aparat. Pentru unul care vine din Bucuresti unde pretul se rontunjeste de la 1 RON la 10 RONi daca mergi la aeroport - lucrul asta poate sa socheze.
De doua ori sa ti se intample in aceeasi zi - deja nu mai e o intamplare. In primul caz - am reusit sa-l conving pe nenea ala dupa 3 minute ca nu e o problema sa ii las 0.5 Ron.
In al doilea caz insa - soferul a preferat sa ia cu vre-un RON mai putin, decit sa ma lase sa ma duc sa schimb niste bani.
Poate concurenta sa faca vizibil acest bun simt, dar eu am ramas profund socat pozitiv asa ca le Multumesc

2. Acum un an. Bucuresti. Piata Unirii. Gregory’s. Caldura Mare, dar nu canicula inca.
Ma duc sa-mi iau ceva de papica. Intra un batrinel, imbracat destul de bine si curat, profita de aerul conditionat dinaintru si ii cere domnisoarei o apa. Domnisoara i-o da din frigider si omul nostru scoate o batista cu citeva monede sa o plateasca. Dar apa costa mai mult, asa ca tipa sta cu sticla in mina si ii spune ca nu are suficienti bani sa isi cumpere apa. Batrinul e descumpanit. Fata nu prea pare impresionata suficient de mult. Eu din spate ma uit la toata povestea si imi e jena situatia batrinului si imi e rusine ca nu poate sa cumpere o apa - asa ca ii fac semn tipei ca ii platesc eu apa omului.
Sticla reuseste astfel sa treaca tejgheaua si sa ajunga in mina omului insetat, care insista sa dea maruntisul. Tipa ii explica ca nu trebuie, ca am platit-o eu. Batrinelul se rasuceste spre mine, imi zimbeste usor si imi daruieste un multumesc.

De fapt - eu ar trebui sa ii multumesc ca a reusit sa-mi faca o zi buna printr-un simplu gest. Dupa intamplarea asta am simit ca merit sa mai traiesc o zi, ca macar am reusit o fapta buna.

Si cred deoseori ca astfel de fapte ne fac viata mai buna. Ce sa fac - sunt idealist !

Patita si comisa de Bogdan.