Multumeste * net

Mare aglomeratie, mare….in Cluj se disputa marele derby U Cluj cu CFR. Eu, fara sa stiu asta ma duc frumos prin piata si cum aveam nevoie de mai multe, m-am incarcat cu aproape 7 Kg de legume. Ajunsa in statie, ce sa vezi….frumoasa galerie universitara ce blocase tot bulevardul in drum spre stadion. Coloana mare, masini mici, mari …nervi. Am stat in statie aproape o ora pana am reusit sa urc intr-un autobuz care sa imi permita sa intru cu tot cu legumele mele in plase multe si marunte. Ca deh.. eu mare gospodina, dar merg la piata fara plasa:). Urc in masina cu ambele maini ocupate si dau sa ma indrept spre un loc mai ferit sa nu incurc pe cineva, dar fata mi-o ia brusc un domn, cu maniere de altfel care se indeasa in locul pe care il ochisem eu. Soferul nervos de aglomeratia din trafic de cum s-au urcat si ultimii pasageri a si demarat. Norocul meu ca o bara mi-a stat in cale sa nu ma rastorn. Un mosuletz simpatic foc mi-a luat toate plasele dintr-o mana spunandu-mi ca nu am decat doua maini si de una trebuie musai sa ma sustin de ceva ca soferul tare nervos folosea frana. La inceput mi-a fost rusine ca eu tanara sunt ajutata de un batranel pe care in mod normal eu ar trebui sa il ajut, dar el m-a linistit. Nu mai spun ca a coborat cu o statie mai tarziu numai ca sa ma poata ajuta inca un pic. Nu mi-a picat tocmai bine faptul ca l-am pus sa mearga pe jos o statie, dar bucuria de pe fata lui ca m-a ajutat si cred ca s-a simtit util m-a facut sa ma simt bine, desi azi o zi de marti si cele trei ceasuri rele si-au facut doar un pic efectul.

Patita de Mocutza.

Anul trecut, abia se imprimavarase si intr-o duminica am vizitat niste batranei care imi erau dragi, care ma tratasera mereu ca pe copilul lor si ma asteptau si ma asteapta des sa le smulg zambete - dap, placerile mele de copil buclucash ;0)  sa dau sfaturi vestimentare, sa bem cafea, sa refuz prajiturile pt ca sunt la vesnica dieta (…), sa ii tund si sa-I aranjez ca pe buncii mei, sa le ascult plangerile despre pensie…deraierile de la subiect uneori…, sa le duc flori si vin ca altadat’….in fine, sa fiu cu ei acolo pe post de pseudo-nepot…
Ei bine, in duminca aceea, dupa dimineatza de vizita la pseudo-bunicii acestia, m-am intors pe jos, fara bus, ca sa respir tot soarele primaverii care abia se instalase..
Undeva, pe mijlocul strazii am gasit un batranel nedumerit, in pardesiu lung (trenci, sau denumirea amuzanta de ‘balon’ care mereu ma facea sa rad cand babutza mea- pseudo-bunica- o rostea…si se invartea in oglinda sa vada cum ii sta…). Asa; undeva pe strada, acest moshuletz cu palarie maron si pardesiu si pe dedesubt  costum vechi dar ingrijit , cu mapa de piele cu iz ponosit, se invartea in mijlocul strazii..M-am tot uitat..arata ca un profesor, dar parca aterizat de undeva din haul inapoia lumii noastre…cu 40 de ani inapoi…Ma gandeam: poate nu vede bine, sunt masini, daca il loveste careva? Ia sa merg sa-l intreb ce vrea, poate vrea sa traverseze…
Ajung la el, il intreb, ii dau bratul, il aduc la statia de bus. Eh, am sa las plimbarea, imi zic, iau busul cu el, sa-l ajut sa-si clarifice dezorientarea. Busul vine greu…Il intreb incotro merge. Nu stie, spune. Stie de unde vine. A fost sa ia pensia, doar ca n-a ajuns la timp si a inchis. Culmea, cred ca nu era deschis duminica, in fine…Bine, dar, o adresa, ceva…?? Avea cuponul de pensie,,mototolit un pic si un carnet vechi de insemnari..un radio de buzunar la el..tot vechi…Cu precautie, sa nu-l sperii, l-am rugat sa caute el in mapa, poate are o adresa de-acasa, un numar de telefon. Cauta, se foieste, nimic-nimic. Ma uit si eu…il calmez, “o sa gasim noi ceva, nu se poate”, il fac sa zambeasca… Intr-adevar, nimic. Ii vad ochii, sunt inlacrimati. Bietul. Se agita, isi cere scuze. “Domnisoara, duduita, imi pare rau, eu de obicei nu…eu , stiti, am fost inspector scolar, eu sunt Marin Toma.” Rusinata ca nu imi spune nimic numele, ii zambesc..”A, da? Haideti, povestiti-mi si intre timp sigur o sa vina si busul si o sa va amintiti incotro mergeati”…
Incepe si-mi spune, printre multumiri si scuze, ca el de fapt e cel care era, “vedeti dumneavoastra” , pe manualele de limba romana (..ihm..vag imi amintesc,,parca manualele de clasa a 6-a..Dumnezeule!! Bietul om…uite ca nu stim cum o sa fim indiferent de ‘vitejiile’ pe care le facem fiecare in viata) …Nu vine busul, daca I se termina povestea batranelului are sa se agite iar ca nu-si aminteste unde trebuie sa mearga, unde ii e casa..Ii propun sa ne plimbam si mergem bratz la bratz (halal ‘cuplu’ haios!) in bataia vantului si soarelui..catre urmatoarea statie de bus. Macar stim directia - stie clar ca intr-acolo trebuie sa mearga. Nu stie decat ca are niste copii, un baiat…povesteste tensiuni din familie…o nora, parca,,,nu stie clar, ca avea un apartament,,parca l-a vandut ca sa ia baiatul casa sau teren,,,acum sta cu ei. Dar unde?!?
O sa mergem pe jos, propun. Mergem. Imi povesteste de perioada interbelica..era copil sau tanar pe atunci. Ciudat, povestea capata asa de multe detalii dintr-o data, de parca e mai proaspat ce a trait acum 40, sau 50 sau 60 de ani decat in trecutul apropiat…Cum tatal sau a facut avere, cum inca de atunci aveau masina (si-mi rasare in fata ochilor imaginea unei masini de epoca…Dl Toma, …ii zic deja in gand Tomitza…:0) o contureaza bine din detalii multe si eu gust povestea si el a uitat de disperarea uitarii sale..). II spun tare: “ce ma bucur, domnule Toma, ce ma bucur ca va intalnesc si ca imi puteti povesti atatea! N-as avea cum sa le aud altfel…Si stiti ce? Aici langa noi e Aleea Tomesti si eu ii spun Aleea Tomitza si asa o sa va spun si dumneavoastra, domnule Tomitza”. Rade zgomotos. Am reusit. Da, aleea Tomitza e aleea pe unde alerg si ma plimb eu si de cand cu personajul Tomitza mi-a ramas lipita de ea o amintire haioasa a povestii interbelice.., apelativul  ‘duduitza’, politetea de altadat’., balonul, palaria, mapa…Tomitza, intr-un cuvant.
Trecem pe langa un magazin oarecare…Ascult povestestea, dar ma si sperii putin…am mers destul si ma sperie ideea ca raman totusi cu un batranel pe cap daca nu ii gasesc casa…Brusc, Tomitza zice “de-aici cumpar eu paine”..Hopa, deci nu sta departe…Uf! Pai, zic, sa mai mergem, sigur suntem aproape. Si mergem, trecem de statiile de bus, de orice bus, de metrou…Gradini, terenuri, e undeva la marginea lui Bucu’…zona industriala. Fabrici. Sunt poteci…terenuri…se vad case, vile. Isi cere scuze ca ma face sa merg pe acolo….e cam prafuit, duduitza, zice….sunt pietre. Nu e sosea pana acolo…Isi aminteste putin cate putin… Terenul, casa, pe aici vine si-l aduce cu masina..
E un pod, drum intr-adevar..se vede o casa departe…o vila neterminata, dar locuita…Ne intalnim cu o masina..cineva face gesturi mustratoare…Sunt copiii, zice, ma cearta. M-am pierdut iar, se supara cand ma aduce cate cineva acasa…Sa-mi lasati adresa, zice iar, si numele, sa va trimit o carte postala candva…si iar incepe seria de multumiri…Ca altadata, carte postala…mhm..zambesc bland. Da, zic, sa va scrieti adresa pe o bucata de hartie si numarul de telefon si sa luati buletinul la dvs. Daca se intampla sa mai plecati asa…Ca sa va puteti gasi casa apoi. Il pun sa-mi promita. Promite, da.
Suntem aproape, un om il recunoaste. Confirma. Domnul Tomitza patea asa de fiecara data cand pleca de acasa…Batranetile, boala…
Tensiunile poate erau, poate nu, istoriile lui din tinerete povestite cu verva as vrea sa cred ca au fost..Restul, urmele batranetii si trecerii sale, uitarea care-l ducea in situatii jenante si incurcaturi, mi-au ramas ca un semnal de alarma.
Dupa ce trece valtoarea tuturor ispravilor noastre, gustul alergaturii, reusitelor, stressului, numelui, carierei pompoase sau vreunui fiasco, a clipei in care suntem prinsi, memento! S-ar putea sa fim uitati sau sa uitam. Noi pe altii sau mai grav, noi, pe noi!
Cine ne sunt batraneii? Si noi ce fel de batranei o sa fim?

Comisa de MC.

Eram zilele trecute intr-un autobuz, stateam pe ultimul rand din spate, astfel incat aveam vedere asupra intregului vagon. La un moment dat se urca o batranica si se aseaza pe unul dintre scaunele pentru invalizi. Intre timp atipeste, iar autobuzul ia curbe din ce in ce mai rapide, soferul fiind nevoit sa puna frane bruste din cand in cand. Batranica se dezechilibreaza si cade, fara ca niciunul dintre pustii de liceu aflati in fata ei sa o ajute. Intre timp, un baiat cu o chitara, aflat mai in spate, isi azvarle instrumentul in mainile unuia dintre pustii nepasatori, o ridica pe femeie, o aseaza pe scaun si se asigura ca totul e in regula. A fost un gest frumos din partea lui, mai ales ca avea ditamai chitara in brate si nici nu era asezat in apropiere. Despre pusti, in schimb, nimic bun de zis, s-au purtat deplorabil!

Soptita de Leah.

1. Am gasit o catelusa boxer de 4-6 ani, lovita de o masina, in zona liceului Iulia Hasdeu (Ferdinand cu Mihai Bravu). E in tratament acum, nu are nimic grav (la radiografie nu i-au reiesit fracturi). Am dus-o la mine la Câmpulung Moldovenesc. O tin la curte cu alti 2 boxeri, se simte bine, dar probabil s-ar simti si mai bine cu stapanii ei. Intre timp s-a acomodat foarte bine acolo, e sanatoasa si foarte vesela…

2,3 Am gasit in momente diferite oameni bauti, cazuti si loviti pe care fie i-am dus la spital, fie le-am acordat primul ajutor si am chemat ambulanta.

4. O batranica a cazut in apropierea mea la piata. Am ajutat-o sa-si revina si am dus-o cu masina la Spital. Am reusit sa dau si de sotul acesteia pentru a veni la spital.

Cele bune si al fapte cat mai bune!

Comise de Tudor.

“Eram cu mama la cumparaturi intr-un supermarket din Bucuresti. Am observat-o pe o batranica care se tot uita la diverse produse pe rafturi. Cosul … aproape gol. Intamplarea a facut ca sa fie in fata mea la casa. Avea urmatoarele produse: un pui congelat, o ciocolata, un pliculet minuscul de cafea si o sticla de ulei. Statea cu ochii fixati pe ecranul casei de marcat. Supararea pe care am vazut-o pe fata ei in momentul cand a vazut suma .. a fost …… Nu stia la ce sa renunte. Vanzatoarea a inceput sa-si piarda rabdarea. I-a spus: “daca nu ai bani de ce am venit la cumparaturi?” I-am luat produsele, i le-am pus intr-o punguta, am platit si i-am spus doamnei mai in varsta ca eu nu mai am bunica si mi-as dori sa creada ca pentru o zi dumneaei este bunica mea.
A avut un moment de ezitare, mi-a multumit si  a plecat.
 
Nu stiu daca asta este o fapta buna……”

Astăzi în autobuz o bătrână căuta disperată să cumpere un capăt de bilet de la cineva. Un tânăr elev la Poliţia de Frontieră (avea uniformă) compostează un bilet în plus din setul lui şi îi spune bătrânei să stea liniştită. Bătrâna îi întinde tânărului un leu şi cincizeci de bani dar acesta nu acceptă. Bătrâna zâmbeşte impresionată, aproape îi dădeau lacrimile, zâmbeşte şi băiatul uitându-se afectuos la bătrână.  Zâmbesc şi eu în sinea mea. Un gest mic care ar fi putut trece neobservat cu uşurinţă mă face să mă gândesc că poate totuşi nu toţi tinerii din ziua de azi sunt la fel şi nici ţara asta nu se duce chiar de râpă.

Soptita de mihaela.

A. e timid si n-a vrut sa scrie, dar eu am luat notite si dau mai departe

Se plimba cu prietena lui prin oras si s-au oprit la un magazin arabesc sa-si ia ceva dulce de mancare. Prajitura cu curmale arata fantastic, si-au luat mai multa, dar fiind foarte dulce n-au reusit sa o termine si le-a mai ramas o felie. Se pregateau sa o aduca prietenilor la terasa, dar pe drum s-au intalnit cu o batranica ce parea sa aiba mai mare nevoie de ea, asa ca i-au oferir prajitura ei. Batranica a fost foarte surprinsa, a primit prajitura zambind si a multumit din suflet.

Comisa de A. si I., soptita de Sandra.

Cand traia bunica mea, ducea in fiecare joi la o biserica catolica de acasa 2 franzele. E foarte fain daca mergi in biserica aia sa vezi cum se aduna sute de paini, sunt puse in pungi pe un altar si miroase in biserica a paine proaspata… Eu nu sunt in fiecare joi acasa sa duc painea, dar pot sa o fac de 2 ori pe an…

In ultimii 3 ani, inainte de Paste si de Craciun ma duc si cumpar chestii de baza alimentare (faina, zahar, oua, lapte, etc.), dulciuri si fructe, ca sa fac in jur de 25-30 de pachete, depinde de cati bani am reusit sa strang de la cunoscuti. La astea mai adugam pachete cu sandwich-uri si fructe si dulciuri care le ducem la homeleshi (ar fi cam stupid sa ii dau cuiva fara casa faina si oua crude). Cam cu 2-3 zile inainte de sarbatori incepem si colindam locurile mai ciudate prin oras, pe langa gara, pentru cei fara adapost. Pe batranei ii stiu de prin oras, si cam stiu pe unde se invart. Mai am si vreo 5-6 pe care ii stiu de la medicul lor de familie, si le las pachetele acolo.

Comisa de I.

Sunt atat de obisnuita ca o persoana draga mie sa faca fapte bune, incat uit sa le remarc, au intrat in viata de zi-cu-zi. Acum vreo 2 seri am ajuns sa-mi fac cumparaturile foarte tarziu, in jurul orei 24:00, noroc ca am un supermarket deschis non-stop. In nenumarate randuri am observat un batranel care sta in fata magazinului. I-am mai dat bani, i-am mai cumparat o paine… Insa in seara asta l-am vazut cand isi lua cateva cartoane si se “pregatea” de somn intr-o cabina telefonica. Si, desi stii ca viata lor este pe strada, te socheaza sa vezi asa ceva. Insa, prietenul meu a intrat hotarat in magazin si i-a cumparat 2 pungi pline cu mancare, spre uimirea batranelului. Imi pare rau ca eu m-am obisnuit cu el si nu mentionez toate faptele bune pe care le face spontan…

Comisa de Sergiu.

Acu douazeci de ani lucram ca taximetrist sa ma intretin…Cand am ajuns la 2:30 AM, cladirea era acoperita in intuneric, cu exceptia unei singure lumini la parterul unei ferestre…In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni saraci care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa. Deci am mers si-am batut la usa. ” Doar un minut” raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta. Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca o femeie dintr-un film din anii ‘40. Langa ea avea o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-a mai locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri. Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla. “Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?” intreba ea. Am dus valiza la masina si m-am intors sa sa o ajut. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea. “Nu e mare lucru” I-am zis eu. “Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata” “Oh, sunteti un baiat asa de bun!” zise ea. Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: “Ai putea sa conduci prin centrul orasului?” “Nu este calea cea mai scurta” am raspuns rapid. “Oh, nu conteza” spuse ea. “Nu ma grabesc. Eu acum merg spre ospiciu…”. M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori… “Nu mi-a mai ramas nimeni din familie…” a continuat ea. “Doctorul spune ca nu mai am mult timp…” In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit. “Pe ce ruta ati vrea sa merg?” am intrebat. Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei locuiau cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si statea acolo in intuneric, contempland in tacere. Cum prima geana de soare se arata la orizont, mi-a spus dintr-odata: “Sunt obosita… Hai sa mergem.” Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse. Era o cladire ieftina, o casa mica, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am ajuns acolo. Erau atenti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa. Femeia era deja asezata intr-un scaun cu rotile. “Cat va datorez?”a intrebat, in timp ce-si cauta portmoneul. “Nimic” am zis. “Dar trebuie si tu sa te intretii.” “Nu va faceti griji… sunt si alti pasageri” am raspuns. Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si am imbratisat-o. Ea m-a strans cu putere.. “Ai facut unei femei in varsta o bucurie” spuse ea. “Multumesc.” I-am strans mana si am plecat in lumina diminetii. In spatele meu, o usa se inchidea… Era sunetul de incheiere al unei vieti… Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru. Am condus pierdut in ganduri… Pentru tot restul zile de-abia am putut vorbi. Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?… Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?…

Uitandu-ma in urma, nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata.

Culeasa si furata de la moflea.