veneam spre casa cu doi de zece in ghiozdan, multumita ca am ce raporta in familie, cand am zarit un autocar oprit in intersectie la Mercur. cativa turisti cu aspect de strainezi misunau pe langa el, soferul lipsea, iar eu ma miram ce-or cauta acolo, ca nu era nimic de vazut in zona, doar griul omniprezent si un magazin de “auto-moto-velo-sport”. am trecut pe langa ei zgaindu-ma cu maxim interes, si in momentul ala o doamna (blonduta, micuta, trening, pe la vreo 45 de ani) s-a apropiat si mi-a pus in brate o punga cu bomboane.
dar punga, nu gluma! uriasa, plina-ochi cu toate minunatiile pamantului.
nici eu, nici ea n-am spus nimic. s-a intors in autocar si am plecat mai departe ametita, teleghidata, nauca de cap, fara sa am macar prezenta de spirit sa-i fi mormait un “Thank you“, ca doar stiam de pe la video ce-nseamna, fara sa pricep de ce mi se intampla mie chestia asta, gandindu-ma razant si febril “or fi otravite bomboanele? daca m-a vazut cineva? daca a gresit persoana si nu erau pentru mine? daca ma intreaba mama de unde le am?” si tot asa, un picior inaintea celuilalt, am ajuns acasa rosie-n obraji de emotie si muta de fericire si am mancat din bomboanele alea vreo luna.
si pana-n ziua de azi imi pare rau ca femeia aia nu stie ce-a insemnat gestul ei pentru mine.
Patita de BolaDeNieve, soptita de Jen.
-ro.png)
frumos gestul…dar probabil ca strainii ne cconsidera asa, mai inapoiati de vin si ne aduc mancare
foarte tare. desi se poate sa fie trist pe de-o parte de ne considera oamenii demni de pomana
asa rea parere sa aiba despre noi. demn de fapta buna in orice caz http://www.atomnews.ro/o-fapta-buna/
Era prin ianuarie ‘90. Am discutat cu nişte francezi şi s-au simţiti obligaţi să-mi dea … nişte conserve. Am refuzat politicos. Nu aveam nevoie de aşa ceva. Când mi-au arătat un album cu Mont St. Michel, au înţeles din mimica mea că .. aveam nevoie de aşa ceva!