Taximetristul anonim
Acu douazeci de ani lucram ca taximetrist sa ma intretin…Cand am ajuns la 2:30 AM, cladirea era acoperita in intuneric, cu exceptia unei singure lumini la parterul unei ferestre…In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni saraci care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa. Deci am mers si-am batut la usa. ” Doar un minut” raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta. Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca o femeie dintr-un film din anii ‘40. Langa ea avea o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-a mai locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri. Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla. “Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?” intreba ea. Am dus valiza la masina si m-am intors sa sa o ajut. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea. “Nu e mare lucru” I-am zis eu. “Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata” “Oh, sunteti un baiat asa de bun!” zise ea. Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: “Ai putea sa conduci prin centrul orasului?” “Nu este calea cea mai scurta” am raspuns rapid. “Oh, nu conteza” spuse ea. “Nu ma grabesc. Eu acum merg spre ospiciu…”. M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori… “Nu mi-a mai ramas nimeni din familie…” a continuat ea. “Doctorul spune ca nu mai am mult timp…” In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit. “Pe ce ruta ati vrea sa merg?” am intrebat. Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei locuiau cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si statea acolo in intuneric, contempland in tacere. Cum prima geana de soare se arata la orizont, mi-a spus dintr-odata: “Sunt obosita… Hai sa mergem.” Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse. Era o cladire ieftina, o casa mica, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am ajuns acolo. Erau atenti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa. Femeia era deja asezata intr-un scaun cu rotile. “Cat va datorez?”a intrebat, in timp ce-si cauta portmoneul. “Nimic” am zis. “Dar trebuie si tu sa te intretii.” “Nu va faceti griji… sunt si alti pasageri” am raspuns. Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si am imbratisat-o. Ea m-a strans cu putere.. “Ai facut unei femei in varsta o bucurie” spuse ea. “Multumesc.” I-am strans mana si am plecat in lumina diminetii. In spatele meu, o usa se inchidea… Era sunetul de incheiere al unei vieti… Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru. Am condus pierdut in ganduri… Pentru tot restul zile de-abia am putut vorbi. Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?… Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?…
Uitandu-ma in urma, nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata.
Culeasa si furata de la moflea.
(28 votes, average: 4.89 out of 5)
Loading ...
June 17th, 2008 at 2:52 am
Ma inclin in fata ta. Esti OM!
June 17th, 2008 at 3:33 am
chiar daca m-a facut sa plang, a fost cea mai frumoasa chestie pe care am citit-o azi si poate in toata viata.
June 18th, 2008 at 12:10 pm
Pe multi ii frapeaza in aceasta relatare comportamentul soferului ceea ce de fapt n-ar trebui daca am fi o societate normala. Intr-o societate normala acest comportament este unul normal si de bun simt pentru ca asta-i normalitatea societatilor educate. “Normalitatea” de la noi este cea descrisa dupa sintagma “Ce ar fi fost…”.
Am asistat la relatari ale elevilor participanti la diverse proiecte europene ocazie cu care au vizitat tari din UE. Acestia au fost printre altele intrebati de colegii lor “Ce te-a impresionat mai mult la ei ?” la care raspunsul a fost “Curatenia”. Am sarit ca ars sa le explic anume ca asta nar fi trebuit sa-i impresioneze deoarece asta-i normalitatea lor. Comparand-o cu “normalitatea” noastra unde la tot pasul troneaza mizeria de tot felul pentru ca asta-i “normalitatea noastra” poti fi surprins dar nu ai dreptul sa nu vezi ca SUNTEM O SOCIETATE ANORMALA atata timp cat :
- intri in spital si te imbolnavesti mai rau
- intri in scoli si te tampesti mai rau
- muncesti mai mult si saracesti in loc sa te imbogatesti.
Asta-i “normalitatea ” la noi.
June 19th, 2008 at 12:31 am
@ skoda dupa cum spuneam si-n statement, dorim sa transformam “exceptionalul” inapoi in “normal”
June 20th, 2008 at 5:11 am
m-a impresionat articolul tau. chiar m-a inspirat sa scriu un articol care apare luni, 23 iunie aici: http://www.mayra.ro, se va numi “Fapte, nu vorbe”…si am pus si un link catre acest site.
June 20th, 2008 at 7:28 am
Multumim frumos Raluca! Si noi vrem sa auzim de cat mai multe fapte bune.
June 20th, 2008 at 9:44 am
mersi mult de reclama
June 23rd, 2008 at 8:17 am
cu pla
acum am si linkul vostru pe blogul Mayra. La cat mai multi cititori!
June 23rd, 2008 at 2:25 pm
La recomandarea unei prietene am tot citit articole postate pe acest blog. Cred k acesta m-a impresionat cel mai mult, aproape mi-au dat lacrimile.
Un gest frumos, descris cu cuvinte minunate…
June 24th, 2008 at 3:45 am
am un nod in gat
plecaciuni omului din sofer
June 24th, 2008 at 4:56 am
foarte frumoasa povestea…
June 26th, 2008 at 5:04 pm
Mi-a placut mult povestea… Doua suflete dintre care unul il ajuta pe celalalt sa-si mai licareasca lumina pentru putinul timp care i-a mai ramas.. Putini oameni ar face la fel, avand in vedere ca bunatatea in general si oamenii cu suflet sunt din ce in ce mai rari si mai ascunsi printre masele de oameni care-si urmeaza fidel ritmul sacadat al vietii (serviuciu-casa), fara ca macar sa se opreasca o secunda din rutina lor enervanta si sa priveasca in jur; si poate mai mult de atat, sa ajute. Cam asa am ajuns sa traim intr-o societate in care bunatatea este considerata o execeptie, si nu o regula, asa cum poate ar trebui… Totusi, felicitari omului simpu, ingerului deghizat in sofer de taxi care a avut vointa de a vasli impotriva curentului, de a darui unui alt om un zambet plin de compasiune si o mana de ajutor >:D
June 27th, 2008 at 12:47 am
Multumiri tuturor pentru comentarii!
@ skoda & HappyKid: si Andreea si eu eram revoltate de lucrurile pe care le-ati mentionat voi, rezumate in “normalitatea” la noi e “anormala”. Tocmai din acest motiv am pornit, impreuna cu Alex, proiectul multumeste.net.
Se spune ca nu trebuie decat sa se atinga o masa critica de oameni cu valori si comportamente comune pentru ca norma generala sa se schimbe. Cineva dadea exemplul cu complexul comercial de la Pandorf din Austria, unde s-a ajuns sa se circule/parcheze ca in Bucuresti pentru ca s-a atins masa critica de Romani care se poarta “ca acasa”…
Noi credem ca si inversul e valabil, ca daca se coaguleaza o masa critica de “bunatate”, aceasta va deveni din exceptie norma. Speranta mea este ca acest blog sa fie un timid inceput pentru o maaaare miscare civila
Asa ca va invitam sa ne povestiti cat mai multe fapte bune, sa aratam ca se poate! Daca nu le “patiti” voi sau prietenii vostrii, “comiteti-le”!
Multumim inca o data pentru implicarea si sprijinul vostru!
July 18th, 2008 at 12:13 am
Uite astfel de oameni ar trebui sa ne dea putere sa mergem mai departe. Atata timp cat inca mai exista astfel de oameni, si daca suntem norocosi sa avem unul sau doi in jurul nostru… ar trebui sa fim fericiti orice ar fi…. mai mult nu pot spune ca mi-e greu sa-mi gasesc cuvintele