Multumeste * net

S-a intamplat mai demult cand eram inca la liceu, cam acum 7-8ani. Dupa o zi de picnic cu colegii la padure, unde plecasem cu un nicrobus, ne intorceam spre casa cand o parte dinte fete intreaba  daca putem sa oprim putin  la casa de copii din drum ca vor sa salute pe cineva. Am hotarat sa cobor si eu cu ele sa merg sa le salute pe fete (nu-mi mai amintesc acum de unde le stiau). Si stand eu prin curte vine la mine o fetita cam de 9-10 ani si incepe sa povesteasca cu mine, dar eu eram cam suparata si nu aveam chef de povesti asa ca i-am zis ca ma cam doare gatu si de aia nu pot sa vorbesc. Ea imi zice sa o astept putin si o ia la fuga. Fetele terminasera ce aveau de facut si acum se indreptau spre microbus si ma chemau si pe mine. Eu vroiam sa o astept pe fetita care nu mai aparea ..asa ca pornisem si eu spre microbus cand o vad ca fuge spre mine si imi intinde o bomboana mentolata si imi zice ca o iau pt gat ca sa ma simt mai bine. In clipa aia m-am blocat, nu-mi venea sa cred ca ea imi da mie o bomboana, ea care era la casa de copii.

Vreau sa-i multumesc acum fetitei de la casa de copii ca a facut un gest incredibil de frumos.

Soptita de Adriana

Mare aglomeratie, mare….in Cluj se disputa marele derby U Cluj cu CFR. Eu, fara sa stiu asta ma duc frumos prin piata si cum aveam nevoie de mai multe, m-am incarcat cu aproape 7 Kg de legume. Ajunsa in statie, ce sa vezi….frumoasa galerie universitara ce blocase tot bulevardul in drum spre stadion. Coloana mare, masini mici, mari …nervi. Am stat in statie aproape o ora pana am reusit sa urc intr-un autobuz care sa imi permita sa intru cu tot cu legumele mele in plase multe si marunte. Ca deh.. eu mare gospodina, dar merg la piata fara plasa:). Urc in masina cu ambele maini ocupate si dau sa ma indrept spre un loc mai ferit sa nu incurc pe cineva, dar fata mi-o ia brusc un domn, cu maniere de altfel care se indeasa in locul pe care il ochisem eu. Soferul nervos de aglomeratia din trafic de cum s-au urcat si ultimii pasageri a si demarat. Norocul meu ca o bara mi-a stat in cale sa nu ma rastorn. Un mosuletz simpatic foc mi-a luat toate plasele dintr-o mana spunandu-mi ca nu am decat doua maini si de una trebuie musai sa ma sustin de ceva ca soferul tare nervos folosea frana. La inceput mi-a fost rusine ca eu tanara sunt ajutata de un batranel pe care in mod normal eu ar trebui sa il ajut, dar el m-a linistit. Nu mai spun ca a coborat cu o statie mai tarziu numai ca sa ma poata ajuta inca un pic. Nu mi-a picat tocmai bine faptul ca l-am pus sa mearga pe jos o statie, dar bucuria de pe fata lui ca m-a ajutat si cred ca s-a simtit util m-a facut sa ma simt bine, desi azi o zi de marti si cele trei ceasuri rele si-au facut doar un pic efectul.

Patita de Mocutza.

Intamplarea nu este patita de mine, doar am fost martor. Stateam deja de trei sferturi de ora la una din cozile pentru inscrierea la facultate in noul an. In paralel cu mine era un baiat care a ajuns cu un avans de o persoana in fata ghiseului, asa am putut observa urmatoarele. Avea de platit taxa de inscriere la master- 800 euro. El retinuse gresit si nu avea destui bani la el (precizez ca era vorba de cateva milioane bune). Un domn din spatele lui, tatal unei studente, a inceput sa se caute de bani si i-a spus ca il imprumuta el.. Initial m-am gandit ca este o miscare naiva si destul de periculoasa, dar domnul era motivat numai de solidaritatea rabdarii pierdute cu orele la (inca) o coada pe banii nostri. Stam prost la capitolul incredere in semeni, e bine ca din cand in cand mai vedem si raza aia timida de soare…

Soptita de Marina.

Acum cateva zile eram intr-un magazin alimentar. Am pus cumparaturile intr-o punga, am platit cu bonuri ce cumparasem, dar imi mai trebuiau 0.2 lei. Si nu aveam. Ma enerveaza teribil situatiile astea, nu-mi place sa raman datoare. Aveam doar cardul la mine. Vanzatoarea mi-a zis ca e prea mica suma pentru a plati cu cardul. Un tip din spate i-a intins cei 0.2 lei. Mi-a inveselit toata ziua, pe bune.
Multumesc!

Soptita de Elena.

Acum vreun an jumatate, am plecat dimineata de la niste prieteni din camin cu gandul sa ma duc la facultate cu tramvaiul. Si cum se intampla ca pe canicula bucuresteana este imporsibil sa nu iti vina din cand in cand rau, eu am avut o cadere de calciu foarte urata exact cu 2 statii inainte sa schimb mijlocul de transport. Stateam in picioare si desi am rugat cativa alti calatori sa imi cedeze locul lor, nu pareau impresionati de faptu ca abia ma puteam tine de bara laterala si eram pe punctul de a lesina. Atunci o doamna gravida, si dansa fara loc s-a oferit sa ma sustina pana la statia in care ma dadeam jos, deoarece dansa mergea mai departe si nu ma mai putea ajuta in continuare. Din fericire m-a si ajutat sa cobor. Traversand strada pana la statia de autobuz, de unde trebuia sa plec spre Piata Romana, am simtit ca voi lesina si m-am fortat sa ajung macar pana la banca din statie. Din nefericire nu am reusit, lesinand exact in fata bancii, pe trotuar. Cineva a inceput sa traga d geanta mea, pe care mi se inclestasera mainile. In delirul momentelor acelora am crezut ca cineva inceraca sa profite de starea mea ca sa imi fure lucrurile dar s-a dovedit ca era decat o doamna in varsta care incerca sa ma desclesteze si sa ma aseze pe banca. Apoi alte 4 persoane au avut grija de mine, au sunat la salvare, mi-au cumparat apa si au stat cu mine 40 de minute pana cand a sosot masina de salvare, timp in care au mai sunat de 3 ori, speriate ca ceva grav se poate intampla in continuare. Dupa ce salvarea a sosit eu imi revenisem apropae complet, dar 2 dintre femeiele care avusesera grija de mine au stat alaturi pana cand asistenta le-a spus ca totul va fi ok. Nici nu am stiut cum sa le multumesc, eram intr-o stare de soc atat de la caderea de calciu cat si de la faptul ca atatia oameni m-au ajutat cand eram total pierduta in mijlocul Bucurestiului (asta in ciuda toturor miturilor locale ca in Bucuresti poti sa mori pe strada si nimanui nu-i pasa). Doamna de la salvare m-a mustrat, zicandu-mi ca la 18 ani nu se lesina pe strada, ca asta este ceva pe care o patesc de obicei batranii si ca ar trebui sa ma mai multa grija de mine. Si desi i-am comunicat ca ma pot duce singura acasa, nu a vrut sa ma lase pana nu am sunat o prietena sa ma ridice. Si cum prietena mea nu putea pentru ca era foarte departe de locul faptei, si salvarea nu putea astepta pana cand ea sosea, doamna de la salvare a decis ca ma vor duce cu masina pana unde era prietena mea, la Hala Traian, desi locul acela nu era sub jurisdictia spitalului respectiv, ba chiar era foarte departe de zona unde lesinasem. Desi le-am multumit oamenilor acelora si atunci, cred ca merita sa o fac de fiecare data cand imi aduc aminte de ceea ce au facut pentru mine. Am descoperit ca Bucurestiul nu este asa de vicios si ca poti gasi ajutor si fara sa ceri. Multumesc

Patita de Diana.

Evensys organizeaza pe 3 octombrie Webstock. Va fi un eveniment de o zi, cu conferinte si discutii dedicate blogging-ului si fenomenului web2.0 si cu o gala de premiere a proiectelor din Noul Internet.

Ne-am inscris si noi la categoria ‘user generated content’, asa ca tineti-ne pumnii!

Later edit: am trecut de preselectie! Ne bucuram nespus si multumim din suflet!

Desi au trecut aproape doua luni de la Surprise Party, inca ne mai gandim cu drag la toti cei care ne-au fost alaturi. Am reusit sa adunam cateva poze, pentru care ii multumim Monei

Cum a venit ora sa scot cainele afara la o plimbare, ii pun lesa si iesim sa asteptam liftul, insa…acesta tocmai ramasese intre etaje..si aud cum cineva batea de zor in usa si striga: “am ramas in lift”. Bag cainele in casa si cobor scarile…liftul se oprise la etj 3, ajung…si o doamna batea in usa si striga:”am ramas in lift/am ramas in lift”. Intr-un final dupa ce i-am spus ce trebuie sa faca…am constatat ca era vecina mea de la parter…care m-a injurat multa vreme pentru ca imi lasam catelul sa intre in gradina. Cum se intampla uneori lucrurile…

Comisa de Dana.

Ieri, cât aşteptam eu în staţie de tramvai de la Carol, zgribulită din cauza ploii de afară şi îmbrăcată prea subţire, mă întreabă un individ la vreo 20+ de ani şi neromân dacă pe acolo circulă şi tramvaiul 16. I-am zis că da, mi-a mai cerut câteva lămuriri şi înc-o aprobare şi după ce i le-am dat am încercat să mă urc în tramvaiul 21 care tocmai ajunsese în staţie. Individul tuciuriu, care nu trăda cine ştie ce lipsuri material judecând după cum era îmbrăcat, a rămas lângă mine şi când să urc în tramvai se pune în faţa mea şi nu mă lasă să urc, făcându-se că că urcă mai încet. Când dau să urc pe cealaltă parte, individul se întinde peste bara despărţitoare nelăsându-mă să urc nici pe acolo şi-l întreabă pe un om din tramvai ce mă întrebase şi pe mine. Mă deranja situaţia, numai că în afară de fapul că-l catalogasem pe ăla drept imbecil, nu bănuiam că tocmai fusesem aleasă ca victima unui furt de portofele. Şi nici nu m-aş fi prins dacă o doamnă de pe refugiul de tramvai, care urmărise toată târăşenia nu îi spusese celuilalt ţigan care se chinuia să-mi deschidă geanta să mă lase în pace şi să plece din staţie. Între timp ţiganul din tramvai s-a dat jos la doamna respectivă şi-a jucat cartea ăluia care se face că nu pricepe: “Ce geantă doamnă? Nu făceam nimic”. Uşa s-a închis în urma mea lăsându-mă pe scara tramvaiului, fără să apuc să îi mulţumesc doamnei care mă atenţionase la timp de tentative. Aşa că m-am gândit să mulţumesc aici, în ideea de a şi atenţiona tot odată pe oricine se mai regăseşte în vreo situaţie asemănătoare cu a mea.
Vă mulţumesc, doamnă!

Soptita de Ligia.

Anul trecut, abia se imprimavarase si intr-o duminica am vizitat niste batranei care imi erau dragi, care ma tratasera mereu ca pe copilul lor si ma asteptau si ma asteapta des sa le smulg zambete - dap, placerile mele de copil buclucash ;0)  sa dau sfaturi vestimentare, sa bem cafea, sa refuz prajiturile pt ca sunt la vesnica dieta (…), sa ii tund si sa-I aranjez ca pe buncii mei, sa le ascult plangerile despre pensie…deraierile de la subiect uneori…, sa le duc flori si vin ca altadat’….in fine, sa fiu cu ei acolo pe post de pseudo-nepot…
Ei bine, in duminca aceea, dupa dimineatza de vizita la pseudo-bunicii acestia, m-am intors pe jos, fara bus, ca sa respir tot soarele primaverii care abia se instalase..
Undeva, pe mijlocul strazii am gasit un batranel nedumerit, in pardesiu lung (trenci, sau denumirea amuzanta de ‘balon’ care mereu ma facea sa rad cand babutza mea- pseudo-bunica- o rostea…si se invartea in oglinda sa vada cum ii sta…). Asa; undeva pe strada, acest moshuletz cu palarie maron si pardesiu si pe dedesubt  costum vechi dar ingrijit , cu mapa de piele cu iz ponosit, se invartea in mijlocul strazii..M-am tot uitat..arata ca un profesor, dar parca aterizat de undeva din haul inapoia lumii noastre…cu 40 de ani inapoi…Ma gandeam: poate nu vede bine, sunt masini, daca il loveste careva? Ia sa merg sa-l intreb ce vrea, poate vrea sa traverseze…
Ajung la el, il intreb, ii dau bratul, il aduc la statia de bus. Eh, am sa las plimbarea, imi zic, iau busul cu el, sa-l ajut sa-si clarifice dezorientarea. Busul vine greu…Il intreb incotro merge. Nu stie, spune. Stie de unde vine. A fost sa ia pensia, doar ca n-a ajuns la timp si a inchis. Culmea, cred ca nu era deschis duminica, in fine…Bine, dar, o adresa, ceva…?? Avea cuponul de pensie,,mototolit un pic si un carnet vechi de insemnari..un radio de buzunar la el..tot vechi…Cu precautie, sa nu-l sperii, l-am rugat sa caute el in mapa, poate are o adresa de-acasa, un numar de telefon. Cauta, se foieste, nimic-nimic. Ma uit si eu…il calmez, “o sa gasim noi ceva, nu se poate”, il fac sa zambeasca… Intr-adevar, nimic. Ii vad ochii, sunt inlacrimati. Bietul. Se agita, isi cere scuze. “Domnisoara, duduita, imi pare rau, eu de obicei nu…eu , stiti, am fost inspector scolar, eu sunt Marin Toma.” Rusinata ca nu imi spune nimic numele, ii zambesc..”A, da? Haideti, povestiti-mi si intre timp sigur o sa vina si busul si o sa va amintiti incotro mergeati”…
Incepe si-mi spune, printre multumiri si scuze, ca el de fapt e cel care era, “vedeti dumneavoastra” , pe manualele de limba romana (..ihm..vag imi amintesc,,parca manualele de clasa a 6-a..Dumnezeule!! Bietul om…uite ca nu stim cum o sa fim indiferent de ‘vitejiile’ pe care le facem fiecare in viata) …Nu vine busul, daca I se termina povestea batranelului are sa se agite iar ca nu-si aminteste unde trebuie sa mearga, unde ii e casa..Ii propun sa ne plimbam si mergem bratz la bratz (halal ‘cuplu’ haios!) in bataia vantului si soarelui..catre urmatoarea statie de bus. Macar stim directia - stie clar ca intr-acolo trebuie sa mearga. Nu stie decat ca are niste copii, un baiat…povesteste tensiuni din familie…o nora, parca,,,nu stie clar, ca avea un apartament,,parca l-a vandut ca sa ia baiatul casa sau teren,,,acum sta cu ei. Dar unde?!?
O sa mergem pe jos, propun. Mergem. Imi povesteste de perioada interbelica..era copil sau tanar pe atunci. Ciudat, povestea capata asa de multe detalii dintr-o data, de parca e mai proaspat ce a trait acum 40, sau 50 sau 60 de ani decat in trecutul apropiat…Cum tatal sau a facut avere, cum inca de atunci aveau masina (si-mi rasare in fata ochilor imaginea unei masini de epoca…Dl Toma, …ii zic deja in gand Tomitza…:0) o contureaza bine din detalii multe si eu gust povestea si el a uitat de disperarea uitarii sale..). II spun tare: “ce ma bucur, domnule Toma, ce ma bucur ca va intalnesc si ca imi puteti povesti atatea! N-as avea cum sa le aud altfel…Si stiti ce? Aici langa noi e Aleea Tomesti si eu ii spun Aleea Tomitza si asa o sa va spun si dumneavoastra, domnule Tomitza”. Rade zgomotos. Am reusit. Da, aleea Tomitza e aleea pe unde alerg si ma plimb eu si de cand cu personajul Tomitza mi-a ramas lipita de ea o amintire haioasa a povestii interbelice.., apelativul  ‘duduitza’, politetea de altadat’., balonul, palaria, mapa…Tomitza, intr-un cuvant.
Trecem pe langa un magazin oarecare…Ascult povestestea, dar ma si sperii putin…am mers destul si ma sperie ideea ca raman totusi cu un batranel pe cap daca nu ii gasesc casa…Brusc, Tomitza zice “de-aici cumpar eu paine”..Hopa, deci nu sta departe…Uf! Pai, zic, sa mai mergem, sigur suntem aproape. Si mergem, trecem de statiile de bus, de orice bus, de metrou…Gradini, terenuri, e undeva la marginea lui Bucu’…zona industriala. Fabrici. Sunt poteci…terenuri…se vad case, vile. Isi cere scuze ca ma face sa merg pe acolo….e cam prafuit, duduitza, zice….sunt pietre. Nu e sosea pana acolo…Isi aminteste putin cate putin… Terenul, casa, pe aici vine si-l aduce cu masina..
E un pod, drum intr-adevar..se vede o casa departe…o vila neterminata, dar locuita…Ne intalnim cu o masina..cineva face gesturi mustratoare…Sunt copiii, zice, ma cearta. M-am pierdut iar, se supara cand ma aduce cate cineva acasa…Sa-mi lasati adresa, zice iar, si numele, sa va trimit o carte postala candva…si iar incepe seria de multumiri…Ca altadata, carte postala…mhm..zambesc bland. Da, zic, sa va scrieti adresa pe o bucata de hartie si numarul de telefon si sa luati buletinul la dvs. Daca se intampla sa mai plecati asa…Ca sa va puteti gasi casa apoi. Il pun sa-mi promita. Promite, da.
Suntem aproape, un om il recunoaste. Confirma. Domnul Tomitza patea asa de fiecara data cand pleca de acasa…Batranetile, boala…
Tensiunile poate erau, poate nu, istoriile lui din tinerete povestite cu verva as vrea sa cred ca au fost..Restul, urmele batranetii si trecerii sale, uitarea care-l ducea in situatii jenante si incurcaturi, mi-au ramas ca un semnal de alarma.
Dupa ce trece valtoarea tuturor ispravilor noastre, gustul alergaturii, reusitelor, stressului, numelui, carierei pompoase sau vreunui fiasco, a clipei in care suntem prinsi, memento! S-ar putea sa fim uitati sau sa uitam. Noi pe altii sau mai grav, noi, pe noi!
Cine ne sunt batraneii? Si noi ce fel de batranei o sa fim?

Comisa de MC.